Cu căciulile pă frunte

Nu știu cîtă uimire, cît dispreț și cîte semințe prăjite au consumat alte nații privind, la jurnalele de știri, baletul mecanic din piețele Coreei de Nord, unde milioane de titirezuri însuflețite s-au învîrtit zilele trecute în cinstea Marelui Cîrmaci.

Turnatu-ne-am noi oare vreun păhăruț de cenușă în creștet?

Rușinatu-ne-am îndeajuns că la sfîrșitul secolului XX am fost mai coreeni decît coreenii, convocîndu-i pe voievozii neamului pe stadionul 23 August ca să-l pupe-n cur pe nea Nicu, cu ocazia “Cîntării României”, fără teama că o să se surpe mormîntul lui Nicolae Iorga de scîrbă și indignare?

Oricît am ciripi europenește pe creanga de la Bruxelles și oricît ne-am pitula sub scutul de la Deveselu, nojițele de la izmene ne ies de sub frac și ne dau de gol că sîntem neam de tîrlă, dispuși nu doar să ne furăm singuri căciula, ci și să cîntăm cu mîndrie patriotică obiectul propriului furt.

Căci, după un reportaj despre exterminarea bolnavilor în spitalele românești cu complicitatea autorităților, îmi fu dat să aud, la un post de radio, mobilizatorul cîntec al căciulii geto-dacice, căzută parcă pe ochii noștri taman în clipa cînd ni se ciordea butelia din bătătură:

Cu căciulile pă frunte,

stăm de veacuri ca un munte

în curbura arcului Carpat.

Asta e căciula mea

și o port cum se purta,

că-i obicei din daci lăsat.

Port căciula pe-o ureche

și acasă, și la nuntă, și la oi,

după datina străveche,

moștenită și păstrată și pă la noi.

Haideți, fraților, să ne-o îndesăm și mai bine pe frunte, căci încă e de furat în această țară.