Cumpărînd România la negru

Niște români au furat bani de la stat. Vorbim aici despre elita politică, despre clientela și structurile care au asigurat mecanismul și despre vreo 200 de miliarde. La fiecare ciclu electoral, cam 20.000 de hoți-beneficiari au extras cota lor din bugetul statului și au asigurat serviciul de mentenanță a scurgerii. O parte a banilor s-a cheltuit, alta s-a acumulat. Primari, deputați, generali, infractori sau foști parteneri ai Securității s-au descurcat cu averea ilegală așa cum au putut. În timp ce România s-a decuplat definitiv de infrastructură, industrie, educație și sănătate, făptuitorii și-au ascuns prada fiecare după cum l-a dus capul.

Am publicat în urmă cu cîțiva ani o evaluare a banilor negri depuși de români în paradisuri fiscale. Cifrele proveneau de la cîțiva bancheri cu experiență elvețiană: peste zece miliarde de euro. Desigur, era vorba doar despre paradisurile europene continentale, adică Elveția, Monaco, Liechtenstein și Marele Ducat al Luxemburgului, care ni l-a dat pe șeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker.

Aici ar fi trebuit să înceapă o discuție inteligentă despre amnistia fiscală, dar clasa politică n-a avut nici cheful și nici inteligența necesare. De ce? Fiindcă o amnistie impozabilă cere două lucruri: expunerea numelui și încrederea făptuitorului în autorități. Așa că o parte din banii care-i lipsesc României pentru dezvoltare zac pe mai departe în căsuțe poștale și așteaptă un semn politic.

Radu Soviani susține că acest semn s-ar fi arătat. În proiectul de Cod Economic al Guvernului Grindeanu, care include proiectul noului Cod Fiscal (care anunță, la rîndul lui, celebra globalizare a venitului prin conceptul de gospodărie), există articolele 62, 117 și 118. Există, în traducere, prevederea legală a albirii banilor proveniți din infracțiuni. Banii sau valorile primite cu titlu de moștenire nu se impozitează, iar sumele cu sursă neidentificată se impozitează cu 16%. În plus, la stabilirea venitului global impozabil pe gospodărie nu se iau în calcul aceste sume cu sursă neidentificată. Cu alte cuvinte, avem o amnistie fiscală mascată, cu impunere parțială și fără expunerea făptașului, care dă dreptul oricui să lase moștenire cu impozit zero și să repatrieze sau să albească pe plan local, cu 16% impozit, orice sumă furată.

Chiar dacă un furt rămîne un furt și un hoț rămîne un hoț, în cazul în care acest mecanism ar aduce în economie miliardele care lipsesc, n-ar fi o tragedie. Poate că etica și interesul economic ar trebui să aibă o discuție practică. Dar a folosi un vehicul fiscal periculos (impozitul pe gospodărie), a risca colectarea taxelor și închiderea bugetului de stat pentru a acoperi o amnistie fiscală aduce a nărav fanariot.

Soviani spune că banditismul fiscal s-ar fi speriat de acordul OECD semnat în 2016 și care, începînd cu 1 ianuarie 2017, obligă Elveția să-i transparentizeze automat pe deținătorii de conturi străine. Dar se înșeală. Nimeni nu se sperie de așa ceva. O anchetă riguroasă pe tema paradisurilor fiscale, semnată de Gabriel Zucman (colaboratorul lui Thomas Piketty), demonstrează că băncile din Elveția, Luxemburg, Monaco, Liechtenstein și Jersey găzduiesc, în majoritatea situațiilor, companii-paravan și nu persoane. Averile nu mai stau în depozite, ci iau forma acțiunilor, obligațiunilor, unităților de fond. Banca se ocupă de organizarea averii, produce pentru client și îi optimizează frauda. Marile bănci din paradisurile europene au filiale pe plaje îndepărtate. Evaziunea s-a mutat din timp, cu tot cu anonimat, în paradisurile exotice, adică în Panama, Hong Kong, Singapore, Cayman, Virgine etc. Acolo, „cooperarea și dezvoltarea” au găsit alte căi să țină frauda fiscală în parametri profitabili și să redistribuie sarcinile în rețeaua bancară mondială.

Banii negri și proprietarii lor nu vor fi, deci, dezvăluiți, prin acordul OECD. Nu tipul ăsta de grabă a inspirat amnistia fiscală vopsită din proiectul impozitului pe gospodărie. Avem de-a face, mai degrabă, cu nerăbdarea generală de a albi banii în România. Fiindcă numai în România poți cumpăra ce a mai rămas dintr-o țară cu banii furați de la ea.