Darius, regele perverșilor

Cu puțin înainte de Săptămîna Mare, doi frați din Iași s-au sinucis. Erau tineri și dependenți de păcănele. Unul s-a omorît în Anglia, din cauza datoriilor, celălalt s-a spînzurat după ce a jucat și a pierdut la poker electronic banii împrumutați pentru repatrierea fratelui.

Pînă în clipa morții, amîndoi au jucat la păcănele în draci, irosind fiecare bănuț și fiecare clipă, tîrînd după ei, de-a lungul anilor, o datorie incurabilă și crescătoare, care le otrăvea zilele cu perseverența unei boli. Și-au jucat salariul, casa, hainele, împrumuturile de la bancă, banii rudelor și banii cerșiți de la prieteni, pierzînd de fiecare dată tot. Fratele cel mare s-a sinucis cînd n-a mai avut ce juca, dar fratele cel mic a continuat să joace moartea fratelui său, adică banii împrumutați pentru avion și sicriu, apoi banii împrumutați pentru popă, groapă și gropar.

Heroina, dacă și-ar fi injectat-o, i-ar fi omorît abia peste zece ani, dar păcănelele s-au dovedit mai iuți. Boala care li s-a instalat în celule cu aparența unui hobby a avut veninul unei cobre. Cu excepția morții, nimic nu i-a împiedicat să joace.

Mă întreb ce i-ar împiedica pe unii să fure. Arestările? Judecata? Pușcăria? Simt că un răspuns românesc ar uimi filozofia și medicina.

Cînd erau săltați vameșii cu elicopterul, cînd microbuzele aduceau la DIICOT cete de polițiști corupți adunate de pe frontieră, cînd procurorii o căutau pe Regina Vămilor și totul arăta ca un război transmis în direct, polițiștii și vameșii rămași la serviciu își vedeau în continuare de șpagă. Știau că sînt filmați, ascultați, urmăriți și turnați de colegii sub acoperire, dar nu puteau rezista. Erau arestați la rîndul lor, dar cei încă liberi nu se opreau. Boala îi făcea dependenți. Poate că ar fi continuat să ia șpagă și dacă și-ar fi văzut colegii trași pe roată sau arși pe rug.

Miniștrii, primarii, prefecții, deputații, președinții de consilii județene, senatorii și celelalte întrupări ale puterii publice sînt forme agravate ale acestui curaj nebunesc. Ei fură și continuă să fure în condiții de ceață, de noapte, de viscol, de filaj, de supraveghere telefonică, de descinderi cu mascații, de reținere și arestare preventivă, de denunțuri, de sechestre și de condamnare, cu o liniște pe care o întîlnești doar la erbivorele rumegătoare.

Darius Vâlcov e un mare talent al acestei pantomime naționale. E un as al neclipirii, un tînăr hoț care dă de pămînt cu toți clasicii corupției. El e noul benchmark al furtului compulsiv, noua referință a tratatelor de dependență. Sub masca de băiat bun, preocupat de Codul Fiscal, Darius a purtat un Hrebenciuc tînăr, ridicat la cub și înmulțit cu numărul de aur.

A adus cu el la Guvern o listă de isprăvi penale care, se povestește, l-au făcut pe Ioan Oltean să plîngă de neputință. În timp ce vorbea despre creștere economică și scăderea TVA, Darius își reamenaja pinacoteca rezultată din asfaltări, muta seifuri și îngropa acte de proprietate. Nu e cu totul greșit să presupui că, seara, după ce intra pe telefon la Antena 3 să explice cum e cu fondul de pensii, își mîngîia lingourile și își încălzea paharul de Pétrus la focul ațîțat cu bancnote de o sută.

Darius, ca și ceilalți dependenți, a furat și cînd totul conducea la concluzia că va fi prins. Oamenii ăștia au continuat să fure și cînd mascații băteau la ușă, și în duba Poliției, și în fața judecătorului. Dacă procurorul i-ar fi spus, înainte de reținere, că poate da un singur telefon, Darius l-ar fi sunat pe Theodor Berna să-i ceară restul de bani.