Fisiunea liberală

PNL nu mai e de mult o bombă, așa cum era pe vremea cînd Băsescu, Stoica și Stolojan l-au făcut să bubuie și să împroaște cu traseiști spre sediul PD. Azi, PNL e doar o pocnitoare, iar acest cuvînt își revarsă înțelesul – se știe – peste anumiți miniștri. Nu-s multe de așteptat de la o pocnitoare, așa că PNL nu poate exploda. Se poate destrăma pe la cusături cu un pocnet care ar aduce, mai degrabă, a fîsîit.

De cîtăva vreme, de cînd Klaus Iohannis l-a învinețit cu ordinele și ideile lui politice, PNL se luptă să rămînă întreg. Partidul a rupt-o de mult cu Brătienii, dar mai exista speranța că păstrează contactul cu realitatea. Numirea în cascadă a lui Orban, Cîțu și Ciucă la conducere a transformat speranța în coșmar. Unde mai pui că cele trei nulități au primit, pe deasupra, și scufia de premier, cu drepturi depline de a nenoroci economia.

Acum, în interiorul partidului, „există tensiuni“. Există, de fapt, o revoltă a lașilor și o văicăreală a slugilor, consumate de regulă la restaurant. Toți înțeleg că Iohannis e un blestem și că Ciucă e o sinucidere, dar fiecare își înghite vorbele de frică. Alde Motreanu și Sighiartău nu depășesc nivelul unui mîrîit contra PSD. Bolojan face tot posibilul să moară speranță județeană. Rareș Bogdan, care, din spusele denunțătorilor, i-a depășit în bogăție pe Brătieni, are iar ochii holbați ca pe vremea cînd striga „Cîțu președinte“ și așteaptă să i se spună cine trebuie aclamat. Un strop de curaj mai găsești la fosile ca Blaga, care au avut portbagaje mai mari ca Buzatu, au fost achitați și acum dormitează la Bruxelles. Dar nu e de ajuns.

Așa că ruperea PNL a rămas la cheremul outsider-ilor. Unul din ei e vicepreședintele Ben Oni Ardelean, un fel de popă bursier, abonat la deputăție, cu un CV mai stufos ca sprîncenele lui Moise și la fel de adevărat ca minunile partidului. Ardelean a lansat formațiunea Mișcarea Speranței, o mișcare în care se ghicește nu numai speranța de a rupe PNL, ci și portofelul unui îmbogățit al serviciilor secrete și denunțător la DNA, Gabriel Marin. Pe lîngă liberalii fugari din PNL, Mișcarea Speranței mizează pe voturile baptiștilor (112.000 la ultimul recensămînt), pe familia tradițională, interzicerea avortului și păstrarea banilor lichizi (aici se poate ghici contribuția finanțatorului Marin).

Un alt factor de rupere e Eduard Hellvig. Mîine-poimîine se împlinește sorocul de tăcere al fostului șef al SRI și el se poate prezenta cu pretenții la conducerea sau împărțirea partidului. Alde Ciucă, Bode și restul grupării care se îngrașă acum în tihna puterii nu-l vor accepta. Ei sînt legați fedeleș de PSD și de inepta linie Iohannis, și își proiectează viitorul pe nemișcare, pe inerție, pe ocuparea locului în spațiu. De aceea, dacă revine, Hellvig nu are altă opțiune decît să smulgă o bucată din voința PNL și să stea cu ea prin apropierea partidului, sperînd la o revoluție internă, urmată de reunificarea „valorilor“. În mod sigur, Hellvig e mai deștept ca Ben Oni Ardelean și n-o să se apuce să-și facă partid separat, doar ca să-l vadă murind în două luni, căzut în irelevanță, uitat de presă și de colaboratori.

Presiunea cea mai mare rămîne, însă, anul electoral. Chiar dacă partidul e plin de oameni fără curaj, toți au un foarte dezvoltat instinct al șobolanului. Ei simt cînd corabia ia apă și știu că zilele scufundării nu sînt departe. Știu că acele zile se apropie pe măsură ce nimic nu se schimbă în PNL. Cîtă vreme Ciucă tîrăște partidul în balta mediocrității, iar Iohannis continuă să-l utilizeze în folos personal, PNL nu-și poate opri declinul. Frica de propria doctrină, lipsa de leadership și fuga de asumare se văd tot mai mult în sondaje, alături de sila alegătorilor liberali. Și atunci, în fața prăbușirii, se poate porni criza internă, revoluția. Ele pot duce la ruperea partidului sau la lichidarea ineptei tiranii.

Fisiunea liberală poate fi, la urma urmei, o explozie regeneratoare sau, așa cum s-au mai văzut cazuri, o jalnică descompunere în tomberonul istoriei.