Istoria unui topor sau cum a ratat colonelul Vișinescu Infernul

După ce în Epoca de Aur s-a învrednicit ca la 26 ianuarie să pecetluiască bucile Comandantului Suprem cu un piccolo bacio transoceanic, consemnat cu litere de foc în ziarul Scînteia, i-a fost dat lui Traian Băsescu să moșească procesul comunismului.

Pruncuțul a ieșit la fel de vînăt și tumefiat ca ficatul matrozului și, după o copilărie nefericită, și-a dat obștescul sfîrșit într-un gang de mahala, în ziua cînd un topor cu gura știrbă a fost condamnat la 20 de ani de pușcărie pentru vina de a fi pus la pămînt o întreagă pădure de simboluri. Țapinarii de partid și de stat, generalii, procurorii și judecătorii au întîrziat la ceremonie, fiind cu toții plecați „mănăstire, maici, chef, societate de consum”.

Întîlnindu-l pe o străduță a Bucureștilor în 1990, Corneliu Coposu l-a oprit intempestiv pe colonelul Vișinescu și, întrezărindu-i frica de șobolan prins în cursă, i-a șoptit: „Ascultă, domnule Vișinescu, dacă ăștia or să-ți ceară vreodată socoteală pentru crimele pe care le-ai comis caută-mă, că eu o să-ți fiu martorul apărării. Fiindcă dumneata ai fost botezat în venin, nu în apă sfințită și pentru darul de a urî și de a chinui oameni nevinovați meriți să fii internat la un spital de boli mintale, nicidecum să te împăunezi într-o pușcărie cu stigmatul cătușelor pe care le-am purtat eu în tinerețe”.

Știind, nu doar din literatură, „cît de obositoare este ura” și neavînd obiceiul de a măsura istoria cu metrul de croitorie, Seniorului îi era teamă ca nu cumva pe lumea cealaltă să ajungă coleg cu Vișinescu la secția „martiri”. Căci celui ce moare încătușat la o vîrstă matusalemică, izbăvit de păcatele unei credințe greșite, Domnul îi va întinde mîna să treacă nevătămat peste puntea suspinelor.

Tulburați săptămîna trecută de fericirea Papei Francisc în clipa cînd, abuzînd de darul creștinesc al iertării, l-a îmbrățișat pe Patriarhul Kiril, care nu și-a ascuns niciodată meseria de general KGB, gîndit-am noi că mai potrivită pentru ieșirea din scenă a patriarhului torționarilor mioritici ar fi nu o cură îndelungată de aer de temniță, ci o scurtă întîlnire cu ăl mai rău jurnalist român, micuțul papă al publicisticii postdecembriste C.T. Popescu, care, îmbiindu-l cu dulcea frază: „În sfîrșit ne-am întîlnit, sîntem frați!”, l-ar fi îmbrîncit direct în Infern.