Pe cale de dispariție

Gîndacul croitor al stejarului a apărat Valea Oltului mai îndîrjit decît au făcut-o dacii lui Scorillo și ai lui Decebal. A oprit buldozerele, planul de fezabilitate și fondurile europene doar mișcînd din antenuțe în căsuța de mail a unui funcționar de la Bruxelles.

Legiunile împăratului Traian au asfaltat o parte din autostrada Sibiu – Rîmnicu Vîlcea în 107. Soldații lui Eugeniu de Savoia au refăcut lucrarea pe la 1720. Li s-a opus rezistență, s-a tras asupra lor cu săgeți, s-au purtat războaie sîngeroase, dar drumul s-a făcut.

Gîndacul de stejar, însă, e de neînvins. El ține pe loc un stat a cărui armată dispune de rachete Patriot, avioane F16 și face parte din cea mai puternică alianță militară a tuturor timpurilor.

De altfel, victoria gîndacului nu e singulară. Autostrăzile românești au fost înfrînte rînd pe rînd de broaștele cafenii, de salamandra pătată, de castorul revenit din Polonia, de urșii imaginari ai județului Timiș și de singura familie de lilieci dintre Lugoj și Deva. La fel ca în Gardienii galaxiei, unde un raton cu superputeri păzește binele, echipa noastră de animale fermecate apără, de ani buni, teritoriul țării de autostrăzi.

De partea soldaților cu pene, păr și elitre se luptă UE, fiindcă acesta e un război european, în care cei slabi sînt ajutați de cei bogați să-i înfrîngă pe cei săraci. În Europa civilizată, de pildă, eroii cu blană au pierdut bătălia. Acolo, urșii au căzut la datorie, gîndacii au fost striviți, castorii și liliecii mai există doar la zoo, iar peste cadavrul mustrător al naturii sfîrtecate se întind autostrăzi nesfîrșite la care noi doar visăm. În Germania nu mai există urși, în Austria nu mai există lupi, în Franța nu mai sînt rîși, în Spania s-au terminat jderii, în Italia abia dacă mai zărești lilieci pe înserat, iar în Belgia singurul animal periculos a rămas pedofilul. Asfaltul cu patru pînă la opt benzi a ucis aceste comori ale naturii, pe care nemții, francezii, spaniolii, olandezii, belgienii, italienii și danezii le plîng din mașină, rulînd cu 150 la oră pe banda de mare viteză. Noi, în schimb, ne-am păstrat fauna și flora intacte, de la cocoșul de mesteacăn la buhaiul de baltă și de la calul-popii la pizda-țigăncii. În viziunea Comisiei Europene, avem gărgărițe capabile să oprească electrificarea satelor și cărăbuși care să blocheze programele naționale de irigații. Ar trebui să căutăm bine pe tronsonul Comarnic-Brașov, fiindcă e clar, acolo trăiesc urși Koala.

Și iată-ne, iar, loviți de boala săracului care-și scapă pîinea în oala de noapte a Ursulei von der Leyen. Comisia Europeană a schimbat structura finanțărilor, adică nu mai alocă grosul la infrastructură, ci la mediu, taman la timp cît să mai pierdem zece-douăzeci de ani pe Valea Oltului. E aceeași poveste de la deficit: subdezvoltații sînt condamnați la subdezvoltare, limitați de un deficit care face imposibilă recuperarea, după ce, decenii la rînd, statele bogate s-au dezvoltat cu deficite de două cifre. La fel, protecția vamală e anulată în defavoarea subdezvoltaților, care nu-și mai pot apăra nici o ramură a economiei, deși, pînă mai ieri, statele bogate au trăit în cultul protecționismului. Acum a dat peste noi ecologia. Pe ultima sută de metri, cînd toți ceilalți au infrastructura terminată, economiile puse la punct, industriile amortizate, noi sîntem somați să îngrijim insecte.

Noul marxism ecologic de la Bruxelles, care ascunde nu doar mediocritatea birocraților de lux, ci și lăcomia statelor bogate, cere României – cea mai întîrziată din subculturile politice ale Estului european – să-și abandozeze minimul impuls de modernizare ca să-și protejeze gîzele. Și se găsesc destui dobitoci în conducerea țării care, de ani și ani, stau cu mîinile încrucișate din lașitate, ignoranță și ticăloșie politică. România dispune de o garnitură rarisimă de proști, care o conduc și o reprezintă prin muțenie și nepăsare.

E știut că industria ucide vulturi și mamifere, bărzăuni și pești. Tehnologia otrăvește atmosfera și apele, progresul face speciile să dispară. Civilizația strivește regnul animal și vegetal, doar așa e posibilă. Confortul speciei noastre înseamnă, de mii de ani, moartea altor specii. Sub autostrăzile Germaniei, ale Franței, ale Belgiei zac îngropate și dispărute pagini întregi din atlasul zoologic. Noi, în schimb, ar trebui să umblăm de mînă cu urșii pe drumuri de țară, cu buburuze în păr, pășind cu grijă printre bujori și salamandre. Să rămînem înapoiați și puri, înnobilați de foame și îngroziți de reproșuri comunitare, să rămînem plămînul verde al Europei, pe care austriecii de la Schweighofer îl vînd pe piața de transplant.

România a ajuns cel mai amenințat animal din Europa. E mai aproape de dispariție decît protejatul gîndac de autostradă. Iar în clasificările după infrastructură e chiar extinctă.