Singurele simulatoare ale Revoluției române de care s-a vorbit pînă mai ieri au fost Ion Caramitru și subsemnatul.
Noi am simulat la televizor că dictatorul a fugit. Noi ne-am prefăcut cînd am îndemnat populația să iasă în stradă.
Iacătă însă că, după îndelungi cercetări, Procuratura ne anunță că n-am fi fost unicii simulanți și că pe acoperișurile unor clădiri din București niște aparate cu foc la gura țevii se prefăceau și ele că trag în mulțime spre a induce „psihoza terorismului”.
Carevasăzică teroriștii n-au existat.
A existat numai o frumoasă psihoză produsă de sculele buclucașe din dotarea armatei:
– imitatoare de foc militar;
– imitatoare ale desantului de parașutiști;
– radio-electronice pentru prostirea radarului.
Bașca trei tentative de asasinare a lui nea Nicu cu ajutorul Dicționarului Limbii Române.
Mai mult decît atît, cică s-ar fi descoperit și sursa sunetului declanșator de panică din Piața Palatului, adică a Big Bang-ului prin care socialismul multilateral dezvoltat s-a făcut praf.
Din toată această poveste de Crăciun lipsesc băieții cu ochi albaștri, care, privind în acele zile de foc prin lunetele puștilor, au întrezărit mai devreme decît alții zorii capitalismului lui nea Ion.