Povestea poveștilor în variantă nordică

Se zice că Dumnezeu, luînd înfățișarea lui Bob Dylan, coborî pe pămînt să vadă ce mai fac literații.

Trecînd printr-un cartier liniștit al Stockholm-ului și zărind o coadă pe cît de lungă, pe atît de fremătătoare, grăi către sfîntul Petru:

– Îți amintești, preacuvioase, cimilitura aia românească de pe vremea dărîmătorului de biserici: Ce e lungă, mîrîie și mănîncă barabule?

– Coada de la carne, chicoti sfîntul cu subînțelesuri adînci.

Fixîndu-și ochelarii fumurii pe figură spre a nu fi recunoscut, Cel de Sus îndrăzni să-l tragă de mînecă pe un mușteriu cam nevricos, care veghea ca nu cumva să se bage alții mai în față:

– Iertați de întrebare prostească. Ce se dă, taică, aici?

– Sula calului, moșule, ce să se dea?! Iaca, premiul Nobel pentru literatură, da-i pentru oameni fini, nu-i pentru d-ăștia ca dumneata.

– Sulă ai zis, sula să luați! – îl binecuvîntă Atoatele, fredonînd încetișor melodia “Vînare de vînt”, cu care s-a dopat generația pui de gostat a nevricosului la cenaclul lui Păunescu.

Semnalizînd la stînga, o coti spre dreapta cu teleguța sa trasă de doi paracopitați doctoranzi în teologie, pe care îi legă de poarta Academiei Regale, unde, aplicînd scurt uleioasa normă biblică „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”, îi dădu Cezarului Suediei binețe, înșfăcînd fără jenă din mîinile sale auguste ceea ce i se cuvenea cu asupra de măsură.

Uite-așa a primit Dumnezeu premiul Nobel în locul lui Cărtărescu.