Un vînt străin, purtînd în păr stamine,
intră în sat și întrebă de mine,
zicînd că în o mie nouă sute șaișpe
l-a cunoscut, cînd lumea era vraiște,
pe străbunicul meu, căprar la tun,
ce l-a servit cu-o mînă de tutun
să-și răsucească singur o mahorcă,
cît bagă el pe țeavă praf de orgă
și cît o smîngăli pe-o ilustrată
trei vorbe pentru-o neștiută fată
care s-a transformat în străbunica.
„Eram pe-atunci firav, ca mai nimica,
dar zăpăcit i-am smuls din mîini scrisoarea
și m-am jucat ca orbul cu ninsoarea
pe cîmpul unde înfloreau cadavre.
Zadarnic a strigat la mine: „Stai, bre,
că am uitat să pun pe plic adresa!”
căci ajunsesem crivăț la Odessa
și-apoi hatman de vijelii în Bug,
unde-am dansat gopak cu meșteșug
chiar cu Tătucul și să nu te miri
c-am dărîmat trei mii de mănăstiri.
Cînd sființii de vopsea cădeau din turle,
el, Fiul Votcii, începu să urle
și-am deslușit pe chipu-i hedonist
paloarea unui fost seminarist
ce-a încălcat un tainic legămînt
și-i pusei pe obraz vărsat de vînt
și, lepădîndu-i hoitul la Kremlin,
m-am liniștit și bat cu mult mai lin
de-am regăsit acum, la voi, pe coastă,
răvașul de căprar către nevastă.”
