Punct și de la capăt

„Dați aducătorului un ghiudem și doi cîrnați”, aceasta era parola prin care procurau arme bonjuriștii noștri la 1848. Se pregătea nașterea lui Caragiale și Istoria nu-și putea refuza damful de mititei.

Vărsare de sînge n-a prea fost atunci, nici băgare de picior în ghips. Un eventual proces al domnitorului s-ar fi întîmplat mai degrabă la prăvălia spițerului, unde strămoșul lui Gelu Voican i-ar fi ras lui Bogdan-beg barba și l-ar fi condamnat să poarte în loc de ișlic pantaloni nemțești. Balcon a existat și pe vremea aceea în dulcele tîrg al Ieșilor, la hotel Petersburg. Nu știu cîți senatori a produs acel balcon, cert e că începuse să fulguiască și, fiindcă nu se făcea să ții poporul în frig, un revoluționar a rostit plin de patos către mulțimea adunată în piață un discurs concis și pragmatic: „Din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea se amînă pentru mîine la aceeași oră”.

Balconauții erau și pe-atunci fii de nomenclaturiști, nepoți de postelnic (adică ministrul trebilor din afară), veri cu aga, cumnați ai logofătului bisericesc și riscau să fie băgați o țîră la gros, încuiați în mănăstire, pedepsiți să plece la Paris, iar unii mai săraci în rude, ca Nicu Bălcescu, să fie expulzați la Palermo, fiindcă abia peste o sută de ani am început și noi să cultivăm intelectuali în serele din Siberia.

Sub Regretatul, complotam și noi pe la Casa Scriitorilor, puneam și noi la cale memorii și dulci proteste. La o întîlnire conspirativă cu Alecu Paleologu, pe un hol mai întunecat, în timp ce șușoteam cu ochii-n patru, a trecut pe lîngă noi o cucoană cu un pachet luminos în brațe. Fulgerat o clipă, boier Paleologu s-a scuturat ca în fața unei vedenii și, cu o paloare hamletiană, exclamă: „Lămîi? Unde ai găsit lămîi?!”. „S-a băgat la bufet”, rosti fata morgana. Conspirația s-a amînat, evident, boierul dispărînd ca un fum înspre coada fatidică, fiindcă nu mai văzuserăm lămîi de vreo patru ani.

Făcînd inventarul, adică adunînd și împărțind ghiudemul, balcoanele, boierii, nomenclaturiștii, lămîile și conspirațiile, ceva îmi încurcă socotelile: 1.500 de morți și 3.000 de răniți.

Cum de-am uitat, Doamne, să-i anunțăm atunci, în decembrie, că pe aceste meleaguri revoluțiile se amînă din pricina timpului nefavorabil?

Punct și de la capăt.

Dopat probabil cu mentosanele farmaciei Catena, președintelui Iohannis i s-a inflamat imaginația în așa hal, încît l-a visat pe Arșinel ronțăind covrigul uscat al exilului de mînuță cu cîrlionțatul Răzvan Theodorescu, rupt și el de foame, scuipîndu-și plămînii în drum spre cimitirul săracilor din Palermo, unde colegul lor de suferință, „luptătorul cu rol determinant” în revoluția de la 1848, Nicolae Bălcescu, îi aștepta să le arate groapa ce te catapultează direct în cărțile de Istorie.

A doua zi, ca o încununare a campaniei de aruncare în derizoriu a ultimei revolte anticomuniste scăldate în sînge la sfîrșitul secolului XX, Klaus Iohannis a semnat decretul ce le dă dreptul marțafoilor să se plimbe, d-aci înainte, cu coronițe de laur pe frunte printre fraierii lipsiți de merite, de mijloace și de însușiri, ce au sfidat moartea în decembrie ’89 fără pretenția de a cere contravaloarea curajului lor în lei.

Spre deosebire de bonjuriștii întorși de la Paris cu sămînța revoluției de mătase ascunsă în bastoanele lor de masoni, decrețeii lui Nea Nicu, supărați pe Marele Cîrmaci că le-a obligat mămicile să-i nască, n-au avut parte de catifeaua de import a lui Havel, care i-a ajutat nu doar pe cehi și pe polonezi să cadă pe moale din comunism spre capitalism, ci și pe maghiari, pe bulgari, pe letoni, pe estoni, pe lituanieni, ba chiar și pe moldovenii de peste Prut.

Singurii care și-au luat odată cu rația de libertate și o porție caldă de gloanțe fost-au românii, treziți brusc dintr-o jalnică hibernare. Spre deosebire de tinerii redegiști ce-l ovaționau pe Gorbaciov în timp ce dărîmau Zidul Berlinului, tinerii de pe străzile Bucureștilor și ale Timișoarei au cîntat „Olé, olé, Ceaușescu nu mai e!” cînd Ceaușescu încă mai era. Și nu singur, ci înconjurat de tribul său de activiști, securiști și milițieni, de angajați ai gospodăriilor de partid, de ofițeri acoperiți și neacoperiți, de informatorii dependenți de statele de plată, de plugușoriștii de serviciu ai Partidului, de lichelele cu funcții de conducere din lumea culturală, ce s-au simțit în Epoca de Aur ca în sînul lui Avraam și care ar fi făcut moarte de om numai să-l țină pe Avraam în viață.

Curios e că bătrînii și marii noștri istorici, care au avut curajul să dezgroape, simbolic, osemintele descălecătorilor noștri de neam spre a demonstra că au origini cumane, alături de istorici ceva mai tineri, specializați în bubele din capul lui Mihai Eminescu, n-au avut curiozitatea să pieptene trecutul apropiat, ca să-l despăducheze, ci l-au lăsat pe mîna turnătorilor profesioniști și a jurnaliștilor de pripas, care s-au nutrit aidoma puilor de hienă din regurgitarea adevărului înfulecat de foștii securiști, înmuindu-și cu voluptate stilourile în vomă, ca să-și compună compilațiile despre lovitura de stat din decembrie. Chestie convenabilă intelectualității noastre șovăielnice care, pipăindu-și cicatricile imaginare, încă se mai întreabă, spre bucuria celor care au tras: „Cine-a tras în noi?!”.

Păi, dacă vreți să aflați cum ați murit în decembrie ’89, citiți, stimați domni, confesiunile generalului Aurel Rogojan, fost șef al Departamentului Securității Statului, și vă veți lumina: „Nemulțumit în legătură cu cei trei miniștri, Milea, Postelnicu și Vlad, care nu-i executaseră întocmai ordinele, Nicolae Ceaușescu a convocat o teleconferință în cadrul căreia a ordonat, personal, modul de acțiune: «Somație, foc de avertisment, foc la picioare și, dacă mai mișcă cineva, să nu se mai ridice!». Toți cei care au fost în audiție directă au primit ordinul de la Comandantul Suprem și aveau, strict formal, obligația să-l execute. Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze executarea ordinului ilegal. La terminalele teleconferinței de la comitetele județene ale PCR din Timișoara, Cluj, Sibiu, Brașov, ca din toate celelalte reședințe județene, erau toți cei care puteau pune în executare ordinul chiar și fără ca generalul Milea să-l reitereze. Dar în pofida intervenției lui Ceaușescu, care a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat potrivit regulilor militare. În evenimentele din București, în represiunea armată violentă din noaptea de 21-22 decembrie 1989, generalul Milea a fost secondat de colaboratori și subordonați marcați de exces de zel și fanatism, unii avînd și «temă dată». În noaptea de 21-22 decembrie 1989, cînd generalul Milea a revenit în sediul Comitetului Central, era într-o stare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalul Vlad, spre care s-a îndreptat și a început să plîngă spunîndu-i: «Nu eu am dat ordinul… Nu sînt un criminal…» Generalul Vlad l-a îmbrățișat spre a-l îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a continuat: «Te rog să-i spui soției mele, fetelor mele, spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sînt cel care… nu eu sînt vinovat!». Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol de așteptare, în care se aflau niște fotolii, unde s-au așezat. Generalul Milea nu-și putea reveni. Generalul Vlad i-a spus că situația s-a agravat extrem de mult și că trebuie găsită o soluție pentru a se pune capăt vărsărilor de sînge. «Eu am în Comitetul Central toate forțele necesare pentru controlul situației aici, în interior… Se pune problema dacă ai dumneavoastră, care sînt afară, vor acționa în aceeași direcție…» Reacția generalului Milea a fost cea a unui om profund deznădăjduit: «Nu știu… nu mai pot… nu mai sînt în stare de nimic…».”

Ignorîndu-i pe civilii care s-au strecurat printre protestatarii de la Intercontinental în noaptea de 21 ca să le dăruiască cîte un glonț în ceafă, vulpoiul bătrîn aruncă vinovăția în cîrca armatei, dîndu-ne de înțeles că Securitatea ar fi vegetat prin holurile CC-ului și că mama-mare a instrumentat milionul de dosare de urmărire informativă și tot ea ar fi comandat unitatea de filaj a DSS-ului, care punea la bătaie, pentru un singur individ urmărit, cel puțin două automobile și șase-opt filori.

Haideți să vă mai culeg cîteva stafide din acest cozonac: „Cu prilejul participării lui Horia Sima la ședința de la Paris a Consiliului secret, conducerea legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluția schimbării violente a regimului și că, dintre toți pilonii de rezistență ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcția loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul George Lugojanu, a făcut ca acest avertisment să ajungă în țară”. Această bezea frățească pe care Horia Sima i-ar fi trimis-o mănăstirii Secu cu doi ani înainte să repauzeze întru Domnul e atît de înduioșătoare, că mi se face dor de cuplul magic Virgil Măgureanu – Marian Munteanu.

Uitînd că Securitatea scosese la înaintare formațiunea paramilitară capra cu trei iezi, care legitima orice persoană care îndrăznea să iasă la plimbare după 9 seara, cronicarul insinuează că instituția la care lucra suferea de orbul găinilor și nu vedea cum sînt „instruiți elevii prin parcuri, de către agenții maghiari specializați în gherila urbană în tabăra militară din localitatea Bicska”. Drept care, întorcînd pe dos ca pe un ciorap povestea micuțului turnător Pavlik Morozov, care în timpul foametei din Ucraina și-a dat în gît părinții că ascund grîul de ochii comisarilor care-l rechiziționau pe de-a moaca, Aurel Rogojan se înduioșează de frumosul obicei al românilor de a-și turna propriile odrasle la Secu:

„Fiecare emisar acționa multiplu de zece, iar fiecare nou membru căuta alți zece. În București s-au vizat recrutări inclusiv din rîndul elevilor de liceu, cu care se realizau întîlniri de instruire în parcuri. Instructorii erau persoane recent revenite în țară. Unii părinți, îngrijorați, s-au adresat Biroului de informații, sesizări și reclamații al Ministerului de Interne. În zilele de foc din decembrie ’89 am avut confirmarea deplină a misiunilor acelor emisari. ”

Generalul Rogojan nu se dă în lături nici să dezlege cimilitura turiștilor sovietici, care, conform teoriei istoricului Alex Mihai Stoenescu, ar fi declanșat pe 21 decembrie revolta din Piața Palatului, înțepîndu-i în cur pe aplaudacii lui Ceaușescu cu bețele ascuțite la vîrf ale steagurilor pregătite din timp de KGB. „Comandourile G.R.U. erau alcătuite preponderent din etnici români din URSS, din comunitățile deportate în Siberia, dar și din vechile ținuturi românești ale Basarabiei, Moldovei estice, Herței și Bucovinei de nord, cu stagii de război neconvențional în unitățile Armatei Roșii de peste granițe: Afganistan, Angola, Mozambic și altele. În masa turiștilor, au fost acoperiți emisari speciali, trimiși cu misiuni de reactivare a agenților în conservare și transmitere a ordinelor de misiune.”

E incredibil cu cîtă seninătate reușește acest bese-n cizme să extragă cu tîrnăcopul din minereul de suferință al românilor abandonați în imperiul sovietic argumentul scatologic conform căruia bieții deportați din Basarabia și din vechile ținuturi ale Herței au dat naștere unor bestii kaghebiste.

Spre a scăpa de greață, mă întorc puțin la literatură. Dacă nu vă mai amintiți viziunea apocaliptică a famelicului Parpangel din Țiganiada, vă împrospătez eu memoria:

Rîuri de lapte dulce pe vale

                        curg acolo, și de unt pîraie

                        Țărmuri-s de mămăligă moale

                        dă pogăci, dă pite și mălaie.

                        Dealurile și coastele toate

                        sînt dă caș, dă brînză, dă slănină,

                        iar munții și stînce gurguiate,

                        tot dă zahăr, stafide, smochine!

                        Gardurile acolo-s împletite

                        tot cu fripți cîrnăciori lungi, aioși

                        cu plăcinte calde, streșinite,

                        iar în loc de pari, tot caltaboși…

Ei bine, acest Parpangel al Securității, cuprins de un vertij gastronomic, întocmește, într-un capitol din Evenimentul zilei, meniul disidentului român de pe vremea cînd Petre Roman se chinuia mîncînd salam cu Zoia în cartierul Primăverii: „Cum erau recompensați unii dintre acești «activiști de front» ai KGB-ului? Primeau periodic, cam la două săptămîni, coșul cu produse alimentare, mult rîvnite în acele vremuri de numeroase «lipsuri și greutăți» (caviar, vodcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.) livrat în fața porții dintr-o mașină cu număr TC (taxi creditar) al Ambasadei URSS. Chiar și numai acest fapt în sine explică pînă unde au întins rușii coarda”.

Starea contemplativă a securiștilor, care în loc să acționeze rămîneau cu apă-n gură cînd rușii întindeau coarda catering-ului scoțînd din rastel armele lor secrete pe bază de boia și piper ca să atace papilele gustative ale încercatului popor român, n-are echivalent în lumea serviciilor secrete.

Și ca să nu mai întind pelteaua și să înțelegeți de ce, în zilele tulburi ale anilor ’90, Ion Iliescu l-a acceptat ca ministru al Justiției pe distinsul informator Ionescu Quintus (actualul președinte de onoare al Partidului Liberal), căruia băieții i-au pitit ani buni cele două angajamente de la Secu spre a-l ține de omletă cît era în exercițiul funcțiunii, și ca să pricepeți de ce juna Rodica trecea voioasă la CNSAS pe lîngă junii cercetători fără să poarte pe umeri povara cofiței cu turnătorii, citiți cu cîtă seninătate recunoaște fostul secretar al Departamentului Securității Statului că a jucat sîrba în căruța SRI-ului, ținîndu-se de brăcinar cu politrucii din Parlamentul României și cu papagalii de la Parchet: „Foștii ofițeri de Securitate au contribuit din plin la reconstituirea evenimentelor din 1989. Toate informațiile și evaluările au fost centralizate într-un raport oficial al Serviciului Român de Informații, care a fost pus atît la dispoziția comisiilor parlamentare de cercetare, cît și a Parchetului. Măsura în care adevărul a fost dorit s-a înțeles din maniera în care au fost organizate și conduse investigațiile”.

Concluzia?! Dacă va fi să mă mai nasc vreodată o să-mi aleg mai cu grijă țara.