Tatăl lui Johannis

E 29 iulie. Referendumul are doi ani. Lovitura de stat împlinește 25 în decembrie. Lumea încă le confundă, dar sînt de neconfundat. Cu tot numele ei îngrozitor, mirosind a sinucidere și execuții, lovitura de stat a fost bună: a eliberat poporul de spaime și l-a lăsat să bea din adrenalina revoluției. Referendumul, chiar dacă încărcat de înțelesurile democrației, a făcut rău: i-a permis lui Băsescu să mai stea doi ani la putere.

În memoria afectivă a unei majorități zdrobitoare, referendumul din iulie 2012 e prezent ca un eșec eroic al mulțimii. Un episod traumatic declanșat de rezistența structurilor totalitare și – culmea ironiei – consolidat de marile puteri democratice.

Să uităm de Voiculescu și de sucursala lui mediatică. Șapte milioane și ceva de oameni n-au cerut moartea politică a lui Băsescu doar fiindcă cuvîntul „dictator” a făcut contorsionism pe buzițele lui Gâdea. Șapte milioane și ceva de cetățeni ai României au ieșit din casă la 45 de grade pentru că se săturaseră de celelalte 40 din paharul președintelui țării. N-a fost o scamatorie a clovnului Zgonea, n-a fost o joacă a pisicului Ponta cu motoceii democrației, n-a fost ca și cum Antonescu ar fi vorbit în somn. A fost descătușarea unui neam răbdător, dar sufocat de damful regimului Băsescu.

Dacă lăsăm la o parte partidele și problemele de terminologie constituțională, vedem că referendumul de la 29 iulie 2012 a fost o răfuială ratată între poporul român și un ins – Băsescu. A fost o răscoală a exasperaților, legitimă și legală, organizată după canonul biblic al democrației și înăbușită după cheful unui nene. Conspirația instituțională care a dus la falsificarea voinței unui popor ajuns la urne aduce, la milimetru, cu gesturile de care se servește un bețiv meticulos atunci cînd se pișă în mijlocul străzii.

Au trecut de atunci doi ani și iată că mulțimea a avut dreptate. Ea e înfrîntă, președintele e aproape același. Rîde, amenință și iese seara la televizor la fel ca înainte. E drept, nu mai are guvern, are un frate în pușcărie, dar capacitatea lui de a frîna o întreagă țară a rămas intactă. A folosit cei doi ani ca să hărțuiască guvernele Ponta așa cum a hărțuit guvernele Tăriceanu, Ciorbea, Radu Vasile și Isărescu din poziția ilogică de partener de guvernare. Mintea lui, clădită pe conflict, nu poate pricepe, după peste 20 de ani de stat la putere, că președintele, premierul, ministrul sau primarul sînt forme de colaborare instituțională și nu dușmani într-un veșnic și păgubos conflict.

Cei doi ani care au trecut de la referendumul din 29 iulie ne-au fost furați. Făptuitorul a avut complici vorbăreți, care au umplut presa și ambasadele străine cu minciuni. Formulele de atunci sînt azi ridicole, ca vorbele de duh ale unui prost. Pedeliștii care au mincat „lovitură de stat” cu polonicul au acum ocazia să regurgiteze, ca s-o poată înghiți și colegii lor din PNL. Spre bucuria lui Băsescu, această alianță a pus surdină celui mai mare rapt politic din Europa mileniului trei. Propunerea „dreptei” unite pentru Cotroceni se naște, astfel, din sinteza trădării cu vorbele luate înapoi și cu discordia. E supa primordială a Partidului Democrat.

Pentru Băsescu, ăsta e cel mai frumos cadou de retragere. E ca și cum Iohannis i-ar spune tată.