Pentru că sîntem mai vechi decît alții, să nu vă mirați dacă, în următorul sfert de veac, Nicolae Manolescu și subsemnatul vor fi colegi de bancă în Uniunea Scriitorilor Subpămînteni, acolo unde alegerile prezidențiale au loc o dată la o mie de ani.
Probabil că, după ce Manolescu le va povesti aventura sa de mare critic decăzut în postura de staroste al escribenților, și Maiorescu, și Lovinescu, și G. Călinescu vor refuza să-și depună condidatura, lăsîndu-l pe George Bacovia să-mi badijoneze rănile post-decembriste, de bou înjugat la carul breslei.
Adevăr grăiesc că înainte de ‘89 știam să ne alegem dușmanii mai bine decît astăzi, fiindcă pe atunci, drăgăliță doamne, Niki Manolescu se bătea cu membrii Uniunii Scriitorilor comuniști grupați în jurul lui Eugen Barbu, nu cu motoceii de la Cenaclul de Luni.
Acum, cînd pe Scara lui Iacob urcă și coboară tot soiul de îngeri corciți cu găinile societății de consum, trebuie să recunoaștem că în Epoca de Aur codobaturilor de partid și de stat care cochetau cu literatura și încercau să se cațăre pe fuștei le cam săreau fulgii și penele.
Scara valorilor era mai țapănă, critica literară veghea la urdiniș cu săbiile scoase și, n-o să vă vină a crede, pînă și organizația PCR a Uniunii Scriitorilor, considerată subversivă, fost-a desființată la ordinul Lenuței.
Poate că neamul nostru nu are vocația solidarității și nici nu prididește cu exercițiul ținerii de minte.
La marea criză de Dulea și de Suzana Gâdea, nu-i de mirare că războiul de la Uniunea Scriitorilor a căpătat un iz de paricid și canibalism.
Și cum unii, luînd în serios funcția mea de președinte al unei ficțiuni, îmi pun în cîrcă atentatele insistente și cam lipsite de haz la adresa lui Nicolae Manolescu, simt nevoia să mă joc o țîră de-a Moș Ion Roată și să sărut obrazul domnitorului scuipat de boiernașii pe care cu atîta generozitate i-a căftănit.
E complicat, Maestre, nu mai sunt oameni de caracter, dispare bunul simt si buna cuviinta.