„Au dispărut bizonii, au dispărut și cei ce au văzut bizonii…” – acest celebru vers al poetului american Carl Sandburg, întors pe dos ca o mănușă de box, certifică întîmplarea că pe meleagurile noastre răsăritene bizonii Securității n-au dispărut, cum n-au dispărut nici cei ce s-au luat cu dînșii în coarne.
Cu cît mai recentă, cu atît Istoria devine mai parodică, astfel că, în vreme ce pictorul naiv al cavernelor comuniste e trimis la plimbare, sîntem invitați la vernisajul bizonului care, cu bidineaua cozii înmuiată în nostalgii otrăvite, își expune viziunea-i păroasă asupra vînătorii de oameni în Epoca de Aur.
Generalul de brigadă în rezervă Aurel Rogojan, fost șef al Secretariatului Departamentului Securității Statului, reîncălzește celebra supă a complotului kaghebist, pritocită de C.V. Tudor în cazanul pestilențial al României Mari, spre a o servi drept trufanda pe taraba Evenimentului zilei. Hai să gustați primul polonic.
„Ori de cîte ori se punea pe undeva problema unei alternative la Ceaușescu, existau și suspecții de serviciu. Ceaușescu a considerat că, preventiv, Iliescu, Măgureanu, Militaru și Dinescu-Pleșu trebuie împiedicați să se întîlnească pentru a nu se organiza.”
Intuiția lui nea Nicu de a ne împiedica pe mine și pe prietenul meu Andrei Pleșu să ne întîlnim și să organizăm un complot împreună cu trei indivizi pe care nu-i văzuserăm în viața noastră frizează genialitatea căci, trăind pînă în ’89 în altă lume decît a lor, zău că-mi vine a cînta acea strofă sentimentală: „Să trăiască mă-ta care te-a făcut, datorită mă-tii eu te-am cunoscut”, căci neavînd plăcerea de a cunoaște nici cele două mămici ale lui Ion Iliescu, nici pe mama generalului Militaru, nici pe mămica lui Măgureanu, fost-am scutit de a le cunoaște și fiii, care s-au bulucit la revoluțiune abia după ce au văzut că prezint la televizor știrile în Studioul 4. Dacă v-a plăcut, vă mai ofer un polonic.
„Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziția, cu nimic răsturnată pînă în prezent, că «disidența» sa era partea vizibilă și de acțiune a cuplului reprezentat de socrii săi Ludmila Loghinovskaia și Albert Kovacs, ale căror antecedente și relații erau de mare interes.”
În ciuda faptului că pe distinsa doamnă Elena Loghinovskaia n-a chemat-o Ludmila decît în paginile urechiștilor de la România Mare, oarece antecedente avea la activ. Publicase volumul De la Demon la Luceafăr, un studiu de literatură comparată dedicat romantismului pornind de la opera lui Lermontov și a lui Eminescu, și publicase pînă în ’89 un întreg raft de cărți traduse în limba rusă din scriitorii români contemporani, de la Marin Preda la Fănuș Neagu și de la D.R. Popescu la Marin Sorescu. Într-adevăr, n-avea un dosar prea bun, pentru că, provenind dintr-o bogată familie de cazaci de pe Don, mama ei fusese, ca actriță, eleva lui Stanislavski, iar tatăl – un geolog fără de partid. Albert Kovacs, în afară de antecedentul de a fi ungur, era și agentul secret al lui Dostoievski, publicînd cîteva volume despre opera marelui pușcăriaș, cum ar fi Poetica lui Dostoievski și Frumosul pur.
De acestea însă cei doi profesori universitari se ocupau doar în timpul liber, căci în rest scopul lor perfid era ca, ademenindu-mă cu frumoasa lor fiică pe nume Mașa, blondă și plină de farmec pravoslavnic, să mă reped aidoma unui ciobănesc mioritic asupra jugularei tovarășului secretar general al Partidului Comunist Român în așa fel încît, în urma unei răzmerițe sprijinite de turiști sovietici, România să poată ieși din Tratatul de la Varșovia și să devină o țară capitalistă în toată regula, capabilă să țină piept cu scutul de la Deveselu hoardelor sălbatice de la Răsărit. Mai vreți? Vă mai dau.
„Structural, Mircea Dinescu era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acțiuni fățiș diversioniste și provocări era însă operatorul aproape ideal. Lipsesc niște elemente privind susținerea de către prim-secretarul CC al UTC, Pantelimon Găvănescu, a trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie dorință sau, la fel ca alții, a fost trimis la undița pescarului. După revenirea în țară, la București, a fost inițial «protejatul» atașatului militar al Marii Britanii, aceeași persoană care s-a ocupat de prezența sa în Anglia și a venit la post în România odată cu încheierea stagiului său de documentare. Preluarea sa ulterioară «sub protecție» de către ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi, aplicarea principiului diviziunii muncii între statele membre ale NATO, deoarece Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spațiul României. Atunci nu știam. Acum acest fapt este de natură să ne determine să credem că îl verificau, dar fiindcă în același timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva decît agitație și provocare. Ceea ce i se potrivea, dar se și dorea.”
Măgulit peste poate de pasiunea pe care am dezlănțuit-o în inima atîtor servicii secrete, înțeleg că am fost un soi de Mata Hari de sex masculin, înainte de ’89, dar nu pricep nici în ruptul capului cum dracu’ m-a azvîrlit tovarășul Pantelimon Găvănescu într-o documentație la Londra, direct în brațele vînjoase ale serviciilor secrete englezești, care m-au aruncat apoi la sînul serviciului secret olandez ca să sug lăptișor de matcă direct de la țîțele NATO.
Păi, în 1977 mi-a apărut o cărticică de versuri la Londra, tradusă de Andreea Deletant, soția istoricului cu același nume. În casă la ei i-am cunoscut pe viitorul ambasador al Marii Britanii la București, Hugh Arbuthnott, și pe viitorul atașat militar, care luau lecții de limba română de la Andreea. La vreo două luni după ce a fost acreditat la București, domnul Arbuthnott m-a invitat la un dineu în sediul Ambasadei, unde l-am cunoscut pe ambasadorul Țărilor de Jos, simpaticul Coen Stork, care o rupea binișor pe românește, scutindu-mă să conversez în franțuzeasca mea de baltă. Așa am ajuns prieten cu Coen, de am înfiripat agenturili care au activat întîi la Timișoara, apoi în toată țara. Un ultim polonic pe ziua de azi?
„La Uniunea Scriitorilor era un nucleu foarte activ în unele momente al KGB-ului. Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar și responsabili de cinematografe, cronicari de film ș.a., pretinși critici ai lui Ceaușescu pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările și noile realități din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanțuri de grilajul porții Uniunii Scriitorilor și au chemat la fața locului corespondenții presei sovietice acreditați la București. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relații cu «foști» ai serviciilor sovietice.”
Recunosc că viziunea tovarășului general asupra Uniunii Scriitorilor e de-a dreptul terifiantă, cu atîția șerpișori și vipere kaghebiste. Abia astăzi aflu că „trompetistul” Daian, care s-a legat cu lanțuri de poarta Uniunii Scriitorilor din pricină că-i fusese respins un volum de versuri la Cenzură, era și el manipulat, ca și subsemnatul, direct de la Kremlin. Pentru că povestea sa pe cît e de tragică, pe-atît e de amuzantă, o să v-o zic, la gura sobei, la începutul anului viitor.
Las’ ca stiam NOI ca mancai icre negre (din URSS) si beai sampanie (frantuzeasca) in vreme ce poporul suferea la cozi ca sa plateasca datoriile umflate de capitalistii imperialisti prin ridicarea dobanzilor la imprumuturi. Io crez ca puneai si pietre pe sinele trenurilor ca sa deraieze constructia socialismului.
Atac la mama-soacra?! Mama lor de sectoristi ceausisti ! Maestre, eu zic sa-i ademeniti la Lacrimi si Sfinti si sa-i executati dupa modelul „Capra cu trei iezi”.