Epoca de AUR

În timp ce Klaus se dedică legendarelor lui dispariții, în timp ce Ciolacu și Ciucă se visează președinți de țară, iar Drulă nu-și găsește ranga gloriei de mult apuse, George Simion face pas după pas, care mai de care mai mărunțel, târând după el partidul și toți anonimii care-l populează.

Deja prin mai toate bucătăriile politice din România se gătește, la foc mic, anul 2024, cu toate rândurile lui de alegeri. S-au comandat sondaje, sunt vânați bucătari de afară, iar fiecare schimbare de algoritmi făcută de Zuckerberg naște icnete și oftaturi lungi. Cam de peste tot, însă, se aude cam același lucru, cu mici variațiuni: „N-are cum“, „Nu-i adevărat“, „Nu-s românii atât de proști“. De obicei, toate astea apar atunci când politrucii noștri văd procentele AUR. Care, în ciuda cifrelor scurse către presă, nu sunt deloc în scădere și nici prea joase nu-s.

În momentul ăsta, în funcție de casa de sondare a opiniei publice, AUR este undeva între 18 și 22% din intenția de vot a românilor. PSD și PNL sunt între 27 și 31%, iar USR coboară cu fiecare zi spre limita pragului electoral. Mai are până acolo, dar nu mult: vreo 4-5 procente.

Cu nunta lui aproape la fel de ridicolă ca Nicu Covaci, cu semidezvăluirile din care lumea află că are un tată alcoolic și un unchi homosexual, George Simion crește și crește, încet, dar sigur. Lumea habar n-are dacă în AUR mai există și alți membri, dar dacă mâine ar avea loc alegeri, s-ar duce în număr mare să pună ștampila pe oricine reprezintă partidul fostului șef de galerie.
Iar acum suntem de-abia în septembrie și vremea a început să se răcorească ușor. În ianuarie și februarie, după o iarnă nu neapărat grea, dar al naibii de scumpă, AUR e așteptat pe la 30%, dacă nu mai mult.

De-abia atunci, după o lungă amorțire, se vor trezi și ceilalți și se vor reactiva instituții pe care le credeam aproape dispărute. ANI, DNA, AEP și cine mai știe câți alții vor începe să transpire brusc, căutând fapte și minuni care să-i readucă pe AUR și pe Simion acolo unde să nu mai fie o sperietoare chiar atât de amenințătoare.

Problema e… nu e nici o problemă, de fapt. Dacă dinții nu ne vor fi căzut de la clănțănitul de peste iarnă, vom râde mult. Amar, dar vom râde.