În mai 2006, cînd, pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, Juventus Torino era acuzată cu subiect și predicat de cîștigarea frauduloasă a campionatului Italiei în sezonul 2004-2005, microbiștii n-au fost deloc surprinși. Se cam știa că bianco-nerii, cel mai galonat club din Serie A, erau favorizați de arbitri, marea majoritate fani ai celei mai bune echipe a momentului. A fost suficient ca un procuror napoletan să se autosesizeze la ridicolele erori de arbitraj din unele partide și să înceapă investigația, interceptînd convorbiri telefonice și punînd sub urmărire principalii suspecți, și scandalul Calciopoli era gata de trimis în instanță. Și pe ecranele televizoarelor. Directorul (ne)sportiv juventin Luciano Moggi manipula discret competiția, alegîndu-și arbitrii de casă și pedepsindu-i pe cei care nu fluierau în direcția care trebuie sau nu dădeau cartonașele galbene necesare suspendării jucătorilor adverși pentru meciul direct. Cum se spune prin fotbalul lui Mitică-Corleone, Cristi „Controlam-și-vîntul” Borcea și Giovani-transfer, nea Lucică și-a dorit mai mult victoria.
Decernarea medaliei de aur la patinaj artistic, proba de perechi, la Jocurile Olimpice de la Salt Lake City din 2002, a scandalizat multă lume. Imnul s-a cîntat pentru cuplul de ruși care făcuse o greșeală vizibilă și pentru telespectatorii din Sahara, în dauna canadienilor care evoluaseră aproape de perfecțiune doar pentru argint. Cum la masa juriului apele se despărțiseră clar în două pe axa Vest-Est, decizia a fost la a noua arbitră, o franțuzoaică care primise ordin de la Mafia rusească, via șeful federației, să slujească interesele lui Putin de a fi mereu numărul 1. Războiul Rece continua (relativ) pașnic în arena sportivă, dar cu orgolii și mai mari.
Acestea sînt cele mai cunoscute cazuri de corupție în sport dintre cele șase pe care Bad Sport le repune în atenție, intrînd în vestiarele în care se schimbă gladiatorii timpurilor moderne. Cei mai mulți de haine, cîțiva, și de caractere. Producătorii au reușit să-i aducă în fața camerei pe unii dintre trișori, care spun acum, mulți ani după ce s-au întîmplat, niște povești urîte care au murdărit blazonul sportului. Vinovați nu sînt numai ei, ci toți cei implicați în fenomen în poziții cheie, antrenori, manageri, arbitri, președinți de cluburi și de federații, care-au făcut dintr-o competiție guvernată de fair-play o industrie fără scrupule. Lumea care-a roit în jurul jucătorilor și a vrut tot timpul cîte ceva – bani, notorietate, influență, glorie – care, dacă nu putea fi cîștigat direct pe teren, în ring, pe gheață, se obținea ilicit, prin manevre de culise. Manevre ce speculau nemulțumiri firești (niște liceeni care joacă baschet de milioane, dar sînt plătiți în alune, vor fi tentați mereu să joace la pariuri), imperfecțiuni ale sistemului (conform polițelor de asigurare, caii de înaltă competiție ai echitației americane de la sfîrșitul anilor ’80 erau mai valoroși morți decît vii) sau, pur și simplu, clasica lăcomie omenească. Victoria e ca un drog și unii fac orice ca s-o obțină.
Cu excepția unor mici zguduituri provocate de acuzații de doping, meciuri trucate sau bani negri, n-au existat încă în istoria sportului românesc cutremure de magnitudinea celor prezentate în Bad Sport. Deși, dacă urmărim cu atenție ce se întîmplă pe stadioanele mioritice, destui inși care au legătură cu sportul par dispuși să primească suta de dolari pe frunte, ca orice lăutar efemer aflat în topul preferințelor publicului.
Bad Sport, 2021-, documentarul unor faze complet nesportive din baschet, automobilism, fotbal, patinaj, călărie, cricket, produs de Adam Hawkins și Tim Wardle, șase episoade de 55-85 de minute, difuzat de Netflix.
