Fularul lui Erdogan, armata și NATO

Cine crede că democrația e de vină că Recep Tayyip Erdogan e pe punctul de a scoate Turcia din NATO cu gîndul s-o transforme într-o republică islamică se înșală. Nu democrația, ci avarierea ei e de vină. Erdogan, care a fost și premier înainte de a se face președinte-premier, nu e primul politician dornic să islamizeze Turcia, e primul însă care ar putea să reușească. Dacă nu cumva în el se ascund un doctor Jekyll și un mister Hide, ca în povestirea lui R.L. Stevenson. Și dacă e așa, doctorul a pierdut partida.

Occidentul a înghițit în sec atunci cînd Erdogan le-a dat la cap militarilor care au încercat să-l dea jos. Un puci e tot ce poate fi mai antidemocratic, dar prin cancelariile lumii pe mulți i-a lovit regretul că militarii n-au reușit să-i arate cartonașul roșu fostului fotbalist devenit președinte. În democrația turcească, armata era garanta laicității acestei țări și, pînă la eșecul cu Erdogan, toate loviturile de stat ale generalilor au izbutit. Izbînzi sîngeroase, în numele kemalismului și al democrației în primejdie. Puciul lamentabil eșuat împotriva lui Erdogan i-a făcut pe mulți să creadă că adevăratul regizor al acelui scurt spectacol cu efecte pirotehnice și cu 290 de morți inutile de la Ankara a fost chiar el, pentru a epura armata, Justiția, clasa politică și presa de toți cei ce i s-ar fi putut împotrivi.

După ce a dat de gard economia Turciei și a anunțat că ar fi dispus să reintroducă pedeapsa cu moartea, Erdogan a dat ordin ca Sfînta Sofia să fie din nou moschee, într-o sfidare pe față a kemalismului. Apoi s-a apropiat de Putin, pe față, și tiptil de mișcările teroriste din Orient. Totuși, nu și-a permis să întoarcă spatele Occidentului și mai ales Americii, nici să atace din vorbe Israelul, cum a făcut săptămîna trecută, cînd s-a afișat înaintea a două milioane de susținători cu un fular care avea împletit la un capăt drapelul Turciei și la celălalt drapelul palestinian. Israelul și-a închis ambasada de la Ankara, dar cancelariile occidentale nu s-au grăbit să reacționeze – sau n-au făcut-o public! – fiindcă ieșirea Turciei din NATO și apropierea ei de Iran și de Rusia ar fi catastrofală. Așa că Occidentul preferă să-și închipuie că Erdogan și-a făcut auzite amenințările la adresa Vestului doar pentru uz intern, fără să le pună în practică. Dar dacă, luat de val, sultanul va face din Turcia o republică islamică, chiar dacă el n-ar vrea să plece din NATO, își mai poate permite NATO să păstreze Turcia în această alianță, lăsîndu-se șantajată de Erdogan? Sau trage nădejde că armata turcă își va aminti în ceasul al 13-lea de vechiul său rol de apărătoare a kemalismului și-l va obliga pe Erdogan să-și dea jos fularul?