La sfârșitul lui aprilie 1990 eram, așadar, autor publicat în presa democratică din România. Eram ziarist? Sigur că nu, dar ideea în sine că-mi apăruse un text într-o publicație tipărită mă făcuse să cad în propria-mi admirație. Mai ales că deja câștigasem primii bani din viața mea ca autor de texte. 300 de lei.
Nu, nu-s chiar primii bani câștigați din scris. Îmi mai plătise tata un text pe care-l scrisesem cu câțiva ani înainte. Îi spusesem că mi-ar plăcea să scriu, iar el îmi propusese să scriu un text coerent, în genul povestirilor pe care le citeam în almanahurile Anticipația. Dacă-l scriam, mi-l plătea. L-am scris, pe un computer de la el de la serviciu, l-am și printat, mi l-a plătit. Cred că 100 de lei. Cred, nu sunt sigur. Oricum, pentru mine erau mulți bani deodată. Mi-am cumpărat un arc de lemn, făcut la Reghin, cu care am enervat-o pe maică-mea atât de tare în vacanța de la străbunica Uca, încât mi l-a rupt în două. Nu mai știu dacă pe genunchi sau nu. Știu doar că m-am revoltat și i-am zis că nu are nici un drept să facă asta, pentru că pe ăla mi-l cumpărasem din banii mei, câștigați din scris. „O să câștigi tu bani din scris când mi-oi vedea ceafa!“, mi-a zis, atunci, mama.
Și, iată, la vreo doi ani distanță de momentul cu arcul, câștigam primii 300 de lei din scris, de data asta fără să mi-i dea tata (sper, pentru că, de fapt, nu țin minte să fi semnat vreun contract, vreo chitanță…).
La cei 300 de lei câștigați de mine, familia a mai adăugat 900 de lei și mi-am cumpărat o pereche de blugi Pyramid, dintr-un talcioc ce funcționa în spatele clădirii în care, mult mai târziu, a avut primul sediu Realitatea TV. Stabileam, iată, legături strânse cu presa viitoarelor decenii.
21 aprilie 1990 – 20 mai 1990 a însemnat aproape o lună întreagă de Piața Universității, seară de seară. Tata pleca de la serviciu și ne vedeam acolo. Seară de seară. Învățam democrația live, cântând, scuturând chei, îngenunchind la ordin ca să spunem „Tatăl nostru“, strigând lozinci. Aceleași și aceleași, mereu.
La un moment dat asta m-a lovit. Ieșim, chipurile, din comunism, dar făceam același lucruri ca în comunism, în numele libertății și al democrației. Scandam la ordin, cântam la semn, îngenuncheam și ne rugam la comandă. WTF? Mi-am amintit singurul miting ceaușist la care fusesem, în mai 1989, când s-a sărbătorit plata integrală a datoriei externe. Atunci am scris al doilea text post-1989 destinat publicării. L-am trimis, semnat cu pseudonim, la Azi. Erau singurii care ar fi publicat așa ceva, căci presa democratică a vremii avea doar cuvinte de slavă pentru Piața Universității. Nu știu, însă, dacă textul a apărut sau nu. Măcar atât puteam face pentru liniștea mea interioară: să nu cumpăr oficiosul FSN-ului.
Sunt mulți, după 32 de ani, care-și revendică Piața Universității drept un spațiu personal, o certificare a anticomunismului. Deși cei mai mulți dintre cei care o fac locuiau, pe vremea aia, la sute de kilometri distanță. N-au fost acolo când era ceva de învățat, n-au fost acolo nici când a fost de încasat. Asta nu-i împiedică să dea lecții. Iar noi, desigur, le primim. Ce altceva să facem?
După 13-15 iunie, despre care îi las pe cei de la distanță să știe mai bine, mi-am luat soarta în mâini și am devenit eu însumi patron de ziar. 7-8 ediții, cred 🙂
De fapt, am scos un soi de publicație, cam samizdat, deși și asta e mult pentru a o descrie.
Am folosit mașina de scris Olivetti din 1938 pe care tata o avea în casă și n-o declarase înainte de 1989 (așa cum cerea legea) pentru a face un soi de ziar pe A4, față/verso. Ortacul Liber se numea și reușeam, cu ajutorul indigoului, să scot trei exemplare aproape identice. Lipeam poze în locurile lăsate special pentru asta sau desene, foloseam cariocile mamei ca să bag ceva culoare și mă duceam cu ele la liceu. Acolo, S., a cărui mamă lucra pentru o companie aeriană străină (tot din lagărul comunist, dar străină, totuși), lua cel mai bun exemplar din O.L. și-l ducea la xerox, multiplicându-l. A doua zi erau câteva zeci de exemplare care circulau prin liceu.
Apropo de S. În 1989, unchiul lui era colonel. La Securitate. Într-o zi, când am băgat-o pe mânecă rău de tot, noi, ca gașcă, pentru că directorul adjunct al liceului l-a prins pe Oaie dându-se cu skate-ul lui S. pe holurile mărețului MF3 (Oaie, cumva premonitoriu, purta și o banderolă tricoloră), am fost strânși în biroul tovarășului Tunaru. Urma să ne sunăm părinții, la serviciu, să-i chemăm ca să înțeleagă că am tulburat ordinea socialistă de stat, mai ales Oaie, dar și noi, complicii cunoscuți. Nu a sunat nimeni nici un părinte la nici un serviciu. Doar S. l-a sunat pe unchi-su, care a venit în 30 de minute, într-o Dacie 1300 neagră. Clișeu.
De-atunci, Tunaru ne-a urât cu aplicație, iar pe mine, am înțeles, mă mai ponegrește și azi. Dar asta e altă poveste.
Până la urmă, de la Ortacul Liber mi s-a tras, de acolo a început, de fapt, cariera mea, atâta câtă este ea.