La sfârșitul lui aprilie 1990 eram, așadar, autor publicat în presa democratică din România. Eram ziarist? Sigur că nu, dar ideea în sine că-mi apăruse un text într-o publicație tipărită mă făcuse să cad în propria-mi admirație. Mai ales că deja câștigasem primii bani din viața mea ca autor de texte. 300 de lei.
Nu, nu-s chiar primii bani câștigați din scris. Îmi mai plătise tata un text pe care-l scrisesem cu câțiva ani înainte. Îi spusesem că mi-ar plăcea să scriu, iar el îmi propusese să scriu un text coerent, în genul povestirilor pe care le citeam în almanahurile Anticipația. Dacă-l scriam, mi-l plătea. L-am scris, pe un computer de la el de la serviciu, l-am și printat, mi l-a plătit. Cred că 100 de lei. Cred, nu sunt sigur. Oricum, pentru mine erau mulți bani deodată. Mi-am cumpărat un arc de lemn, făcut la Reghin, cu care am enervat-o pe maică-mea atât de tare în vacanța de la străbunica Uca, încât mi l-a rupt în două. Nu mai știu dacă pe genunchi sau nu. Știu doar că m-am revoltat și i-am zis că nu are nici un drept să facă asta, pentru că pe ăla mi-l cumpărasem din banii mei, câștigați din scris. „O să câștigi tu bani din scris când mi-oi vedea ceafa!“, mi-a zis, atunci, mama.
Și, iată, la vreo doi ani distanță de momentul cu arcul, câștigam primii 300 de lei din scris, de data asta fără să mi-i dea tata (sper, pentru că, de fapt, nu țin minte să fi semnat vreun contract, vreo chitanță…).
La cei 300 de lei câștigați de mine, familia a mai adăugat 900 de lei și mi-am cumpărat o pereche de blugi Pyramid, dintr-un talcioc ce funcționa în spatele clădirii în care, mult mai târziu, a avut primul sediu Realitatea TV. Stabileam, iată, legături strânse cu presa viitoarelor decenii.
21 aprilie 1990 – 20 mai 1990 a însemnat aproape o lună întreagă de Piața Universității, seară de seară. Tata pleca de la serviciu și ne vedeam acolo. Seară de seară. Învățam democrația live, cântând, scuturând chei, îngenunchind la ordin ca să spunem „Tatăl nostru“, strigând lozinci. Aceleași și aceleași, mereu.
La un moment dat asta m-a lovit. Ieșim, chipurile, din comunism, dar făceam același lucruri ca în comunism, în numele libertății și al democrației. Scandam la ordin, cântam la semn, îngenuncheam și ne rugam la comandă. WTF? Mi-am amintit singurul miting ceaușist la care fusesem, în mai 1989, când s-a sărbătorit plata integrală a datoriei externe. Atunci am scris al doilea text post-1989 destinat publicării. L-am trimis, semnat cu pseudonim, la Azi. Erau singurii care ar fi publicat așa ceva, căci presa democratică a vremii avea doar cuvinte de slavă pentru Piața Universității. Nu știu, însă, dacă textul a apărut sau nu. Măcar atât puteam face pentru liniștea mea interioară: să nu cumpăr oficiosul FSN-ului.
Sunt mulți, după 32 de ani, care-și revendică Piața Universității drept un spațiu personal, o certificare a anticomunismului. Deși cei mai mulți dintre cei care o fac locuiau, pe vremea aia, la sute de kilometri distanță. N-au fost acolo când era ceva de învățat, n-au fost acolo nici când a fost de încasat. Asta nu-i împiedică să dea lecții. Iar noi, desigur, le primim. Ce altceva să facem?
După 13-15 iunie, despre care îi las pe cei de la distanță să știe mai bine, mi-am luat soarta în mâini și am devenit eu însumi patron de ziar. 7-8 ediții, cred 🙂
De fapt, am scos un soi de publicație, cam samizdat, deși și asta e mult pentru a o descrie.
Am folosit mașina de scris Olivetti din 1938 pe care tata o avea în casă și n-o declarase înainte de 1989 (așa cum cerea legea) pentru a face un soi de ziar pe A4, față/verso. Ortacul Liber se numea și reușeam, cu ajutorul indigoului, să scot trei exemplare aproape identice. Lipeam poze în locurile lăsate special pentru asta sau desene, foloseam cariocile mamei ca să bag ceva culoare și mă duceam cu ele la liceu. Acolo, S., a cărui mamă lucra pentru o companie aeriană străină (tot din lagărul comunist, dar străină, totuși), lua cel mai bun exemplar din O.L. și-l ducea la xerox, multiplicându-l. A doua zi erau câteva zeci de exemplare care circulau prin liceu.
Apropo de S. În 1989, unchiul lui era colonel. La Securitate. Într-o zi, când am băgat-o pe mânecă rău de tot, noi, ca gașcă, pentru că directorul adjunct al liceului l-a prins pe Oaie dându-se cu skate-ul lui S. pe holurile mărețului MF3 (Oaie, cumva premonitoriu, purta și o banderolă tricoloră), am fost strânși în biroul tovarășului Tunaru. Urma să ne sunăm părinții, la serviciu, să-i chemăm ca să înțeleagă că am tulburat ordinea socialistă de stat, mai ales Oaie, dar și noi, complicii cunoscuți. Nu a sunat nimeni nici un părinte la nici un serviciu. Doar S. l-a sunat pe unchi-su, care a venit în 30 de minute, într-o Dacie 1300 neagră. Clișeu.
De-atunci, Tunaru ne-a urât cu aplicație, iar pe mine, am înțeles, mă mai ponegrește și azi. Dar asta e altă poveste.
Până la urmă, de la Ortacul Liber mi s-a tras, de acolo a început, de fapt, cariera mea, atâta câtă este ea.
Domnule,daca tot vorbiti de P-ta Universitatii poate aveti curiozitatea sa discutati si cu cei,mai bine zis cele,care i-au primit pe mineri cu snitele,fripuri, prajituri,etc. Or fi fost in Piata la ore de varf si treizeci de mii ,vorba vine ca nu incap atatia,dar Bucurestii aveau deja vreo trei milioane ca venisera toti pierde vara. Pe astia care n-au servit Piata nu-i intreaba nimeni. Ce fel de „fenomen” anti e ala,cu voie de la politie, ca autorizatie n-a exitat nicicum, la care a participat doar 1% din populatie. Ca trecator zilnic prin zona, vedeam cum la ora 8 se bloca bulevardul cu jardiniere intre Batiste si troita,de circa 10-15 indivizi in pantaloni negri, camasa alba(semn de recunoastere?) tunsi scurt,toti la fel (subofiteri ?),sub protectia unor politisti de la circulatie sa nu-i ia la bataie soferii care doreau sa ajunga dinspre Romana in P-ta Unirii. Si mai e o enigma pe care nu vrea nimeni sa o desluseasca. Pe 20 mai au fost alegerile cu rezultatele binecunoscute, ce mai cautau unii pe 13 iunie,ce doreau sa schimbe rezultatul votului ? Interesant subiectul, nu ? Dar ce, are cineva curaj macar dupa treizeci si doi de ani sa-l abordeze , teama sa nu deranjeze cliseul persista ca asa-i in democratie .
este evident că la 20 mai ’90 ai votat iliescu – fsn…
lucru impardonabil pt. un bucureştean care avea acces la presa şi mitingurile opoziţiei spre deosebire de restul ţării unde acestea erau inaccesibile; tvr „liberă” era monopolul lingăilor fsn (mai ţineţi minte beclean, hamza, etc.?) iar presa de opoziţie se pierdea pe drum, nemaiajungând să fie difuzată prin ţară…
în perspectiva celor 32 ani trecuţi de atunci, te simţi mândru de votul tău de atunci?
N-ai inteles nimic, doar ca „evident” am votat cu Iliescu ! Oare ? Vrei sa te intreb de votul tau „evident” taranist sau liberal, esti mandru azi ? Nu te intreb pentru ca nu ma intereseaza .
eu da, sunt mândru de votul meu de atunci şi sunt convins că dacă mult mai mulţi români ar fi votat ca mine, astăzi am fi trăit într-o cu totul altă Românie… ţărăniştii şi liberalii de atunci astăzi nu mai există… pnl-ul de azi este doar o siglă istorică furată de canaliile băsiste cu care au fuzionat în 2014…
„Scandam la ordin, cântam la semn, îngenuncheam și ne rugam la comandă”…
Patrick, pari băiat deştept dar e evident că în ’90 erai mult prea june ca să şti cu adevărat ce înseamnau mitingurile comuniste: erai dus cu forţa, se făcea prezenţa şi erai păzit cu miliţia să nu pleci înainte de sfârşit… sau chiar cenaclurile folk ale lui păunescu unde în anumite momente de scârboasă lingăveală politică impuse de pe scenă de a.p., un „binevoitor” de lângă tine te povăţuia că ar fi mai sănătos pentru tine să te ridici şi tu în picioare şi să aplauzi, la fel ca toţi ceilaţi…
se întâmplau astea în piaţa universităţii aprilie-mai ’90? erai păzit de miliţie să nu pleci sau dimpotrivă, miliţia nu ştia ce să mai facă să te gonească de acolo? cum de altfel canalia diamandescu a şi reuşit în dimineaţa zilei de 13 iunie…