Multe biblioteci particulare din București au dispărut în anii ’90. De vină erau moartea, emigrarea de după mineriade și sărăcia adusă de devalorizarea leului. Atunci adevărații anticari s-au văzut concurați de vînzătorii de cărți de la Universitate și de la marginile piețelor. Însă raritățile căutate de colecționari tot la anticariate se găseau. Ștefan Agopian, care schimbase numismatica pe bibliofilie, povestea uneori, fericit, despre cărțile pe care le dibuia prin anticariate. Știa prețurile – se cunoștea cu cîțiva vechi colecționari de la care afla și istoriile aventuroase ale cărților pe care le cumpărau, după ce trecuseră prin mai multe mîini.
Nostalgia acelor povești m-a făcut să citesc cartea lui Radu Pavel Gheo, Viața de după carte, ca pe un thriller. Prozatorul, convertit și el la bibliofilie, spune povești de-a dreptul palpitante despre ediții rare și scumpe, care mai nou se vînd și la licitații electronice, și te ajută să pricepi de ce nu orice carte de o vechime matusalemică merită mii de euro pe piața de carte de la noi sau sute de mii de euro prin străinătate. În timp ce bibliofilii puri și duri în criterii caută cărți care arată perfect și poartă autografele unor autori celebri, Gheo umblă mai ales după volume citite, care au și însemnări pe manșetele paginilor. Așa-numiții „cititori profesioniști“ au obiceiul (orgoliul?) de a transforma cărțile pe care le citesc în maculatoare în care își notează cu ce au la îndemînă impresiile, observațiile și diverse reacții „la cald“. Unul dintre ei a fost criticul Șerban Cioculescu, bibliofilul care nu ezita totuși să personalizeze astfel cărțile primite cu dedicație de la scriitori. Operațiunea asta are un sens la tinerețea celui ce o practică și cu totul altul cînd cititorul a îmbătrînit și experiența vieții ar trebui să-l facă mai sceptic. Căci criticul n-are de unde ști ce vor face urmașii cu cărțile pe care și-a pus el dangaua ex libris-ului, chiar dacă le dă indicații testamentare. Necesități de spațiu locativ sau arzătoare nevoi financiare pot fi mai tari decît respectul filial sau mîndria de familie. S-au văzut cazuri. Oricum, citind dedicații din cărți cumpărate de la anticariat sau ajunse cine știe cum altfel în posesia lui, Gheo descoperă și asemenea înscrisuri mai mult sau mai puțin profesioniste care îl fac să se simtă în intimitatea împricinaților sau chiar în laboratorul critic al lui Cioculescu. Asta după ce ajunge proprietarul unui exemplar din prima ediție a romanului Ioana de Anton Holban unde dă de însemnările lui Cioculescu însuși. Criticul care își ștampila cărțile cu ex libris-ul „ȘerbanCelRău“ a citit de două ori romanul, dovadă și notele de pe manșetele paginilor, mai întîi cu cerneală albastră, iar a doua oară cu alta, verde. Prozatorul are și însușiri de istoric al literaturii de care se folosește cu umor și cu o simpatică autoironie. Le spune nepreveniților cine era Anton Holban și în ce relații era cu criticul, ba emite și presupuneri despre reacțiile la lectură ale lui Cioculescu, care îi îndreaptă chiar și greșelile de scriere lui Holban sau reacționează cu apăsate semne de exclamare la desele lui neglijențe stilistice, în timp ce își reglează cu cîte o propoziție verdictul asupra romanului. Cu toate astea, și în pofida reputației sale de critic rău, cronica pe care Cioculescu o publică în Revista Fundațiilor Regale e de bine, remarcă Gheo. Să fi avut efect dedicația ultraelogioasă a romancierului asupra umorilor bilioase ale criticului?
În majoritatea capitolelor din Viața de după carte, prozatorul scrie despre dedicațiile pe care autorii le oferă cititorilor. Multe sînt banale, dar chiar și în ele detectivul literar care e autorul Vieții de după carte descoperă dedesubturi care i-ar face fericiți pe meseriașii investigațiilor biografice. Gheo știe însă și să dea de urmele vorbelor nescrise din dedicațiile speciale ale scriitorilor. De la răutăți pitite în subconștient la așteptări emoționate de reciprocitate din partea cititorului celebru căruia îi scriu dedicația. Astfel că cine citește acest eseu, și ingenios, și fermecător scris, are toate șansele să-și dea seama din dedicațiile primite de la autori ce vor ei să (mai) zică în cele cîteva zeci de secunde cît își aștern cuvintele și semnătura pe pagina care conține numele autorului și titlul volumului.
Radu Pavel Gheo, Viața de după carte, Editura Polirom, 2026.
