O tînără cercetătoare a călătoriilor în timp care reușește să intre în contact cu ea însăși din viitor și din trecut vrea să rezolve o problemă personală fără a influența prea mult continuum-ul spațiu-timp. Un bolnav incurabil îi povestește androidului-clonă care-l va înlocui după moarte despre familia sa, viitorii lui stăpîni. O pensionară plecată în spațiu, doar dus, cu o navetă-experiment, își petrece timpul scormonind prin memorie momentele plăcute ale tinereții. După 20 de ani de carantină provocată de un virus ucigaș, o paranoică își explică sieși și unui Alexa masculin de ce refuză să iasă din casă, deși pandemia s-a terminat de zece ani. O domnișoară cu tendințe autodistructive blocată pe termen nedeterminat într-o sală de așteptare nu înțelege de ce nu poate ieși de-acolo. O tipă rămasă gravidă în urma unui tratament de fertilitate rămîne închisă singură în casă pe timp de viscol și dă naștere unui copil cu totul deosebit. Un bătrîn pacient bolnav de Alzheimer dependent de amintiri își trăiește ultimele zile bucurîndu-se de trecutele experiențe ale altora.
Leah, Tom, Peg, Sasha, Jenny, Nera, Stuart. Ce legătură ar putea fi între toți acești oameni? Aparent, după poveștile lor extrem de diverse, nici una. Și totuși, cei șapte indivizi foarte diferiți au trei chestii în comun: întîmplările se petrec într-un viitor nu prea îndepărtat, unii dintre ei sînt menționați în povestirile celorlalți și cu toții sînt personaje în Solos.
Există cîteva idei interesante în antologia asta cu premise SF, deși catalogarea celor șapte piese de teatru scurt ca științifico-fantastice e cumva exagerată, multe dintre ele funcționînd foarte bine și fără a fi plasate în context futuristic. Mai degrabă s-ar potrivi termenul de EF, emoționalo-fantastice, pentru că realizarea nu uzează de acțiune non-stop, gadget-uri nemaivăzute sau efecte speciale à la Star Wars, tensiunea și suspansul narațiunii focalizîndu-se aproape integral pe aspecte contemplative, introspecții ale unor momente intime care s-au dovedit ulterior a fi importante: amintiri din copilărie, vină și regrete pentru decizii și alegeri mai mult sau mai puțin inspirate, sentimente amestecate cu înțelesuri adînci, existențiale – în fine, inspectarea amănunțită a bagajului emoțional pe care îl cari cu tine toată viața. Un EF dramatic, în sensul de teatral, despre singurătatea tratată din perspectiva viitorului care a învățat cum să gestioneze relația cu pierderile de tot felul și se uită spre trecut cu îngăduință și acceptare.
Show, don’t tell e o regulă de aur în cinema, dar Solos o inversează nonșalant, mizînd totul all in pe jocul actorilor (recitalurile unor meseriași ca Morgan Freeman sau Helen Mirren, adevărate lecții de actorie ca pe Broadway), pe monologuri expresive care lasă imaginația telespectatorului să completeze toate spațiile dintre cuvinte. Cum ar veni, e un show care încearcă să te facă din vorbe, dacă prin altceva n-a reușit, creat, evident, în carantină, în lungile perioade de lockdown cînd ai tot timpul din lume pentru reflecții mai mult sau mai puțin filozofice, gen rezolvarea spinoasei probleme a nemuririi sufletului.
Solos, 2021-, antologie de psiho-drame în context parțial SF, creat de David Weil, șapte episoade de 21-32 de minute, difuzat de Amazon Prime Video.
