Jurnalul Gabrielei Firea. Ultima noapte de Voluntari, întîia zi de concediu la Bruxelles

26 martie

Sînt tristă, nespus de tristă. Ce lume nedreaptă, să trebuiască să las eu Bucureștiul meu cel frumos, cu miros de primăvară și petale de tuberoze plutind în aer, Voluntariul meu cel cochet, în care adie mireasma bucuriei în aer… Pentru nenorocitul ăla de Bruxelles! În sfîrșit, îi înțeleg pe băieții ăia din serialul Netflix, cînd au zis că Preferimos una tumba en Voluntari a un calabozo en Bruxelles!

 27 martie

Încă nu mi-a trecut supărarea. Chiar și acum, după ce s-a dovedit prin uitare că n-am avut nici o legătură cu azilurile acelea, mai apare cîte unul care zice că eu i-aș fi făcut pe bătrîni să sufere! Habar n-au! Ce, bătrînii suferă în țara asta, bătrînii cărora le-am crescut pensiile și pe care i-am dus în excursii la mănăstiri? Dar eu, care va trebui să stau cinci ani pedepsită la Bruxelles, eu nu sufăr? Cu cine mai dansez eu „Jerusalema“ acolo? Cum să merg eu într-un oraș unde fac statuile pipi în fîntîni? Of, Doamne, of, cu ce-am greșit?

29 martie

Parcă m-am mai liniștit puțin. Din cîte înțeleg, o să cîștige tot Nicu Șordan Primăria Capitalei. Ceea ce nu e neapărat rău pentru mine. Că poate reușesc, cumva, și scap de pedeapsa asta de cinci ani în doar patru. Poate că, în 2028, o să am șansa să revin la București, să mă bat și să cîștig Primăria. N-are cum Nicu, în patru ani, să rezolve toate problemele! Și-apoi, măcar o să mai fie un București și-n 2028, că dacă ajungea primar cineva de la noi, de la PSDNL, nu mai rămînea nimic. Măcar Voluntariul meu iubit e-n siguranță!

31 martie

Astăzi îmi vine să zîmbesc. Nu știu de ce, dar așa îmi vine. Am o senzație de parcă mîine e ziua mea și trebuie să mă bucur, să fiu fericită. Pînă la urmă, cred că n-o să fie așa de rău nici la Bruxelles. Numai să nu care cumva să le treacă ăstora prin cap să mă pună comisar pe ceva, că și face cu capul Pandele al meu. Auzi, să se trezească c-un comisar în casă săptămînă de săptămînă, face cu inima, sărmanul…