De cîțiva ani cutremurele au loc în direct la televiziunile de știri, iar buletinul meteo a devenit cea mai așteptată și mai palpitantă rubrică a jurnalelor t.v. Dar cum consemnează scriitorul român catastrofele în cărțile sale? Despre asta am vorbit cu criticul și istoricul literar Paul Cernat de la care am aflat și știrea despre Sadoveanu din titlu.
Cristian Teodorescu: Ai prins la vîrsta primelor amintiri cutremurul din 1977. Visezi cumva cutremure?
Paul Cernat: Nu mai visez asta de foarte multă vreme, dar am avut cîțiva ani coșmaruri după cutremurul de atunci, pe care, da, l-am prin la o vîrstă de la care am amintiri precise: aproape 5 ani. Pe celelalte cutremure mari de peste 6 grade pe scara Richter (1986, 1990) le-am trăit însă singur acasă, în adolescență, fără mari emoții, iar pe majoritatea celor mai recente, de sub 6, nici nu le-am simțit, cu una sau două excepții.
C.T.: În Bietul Ioanide G. Călinescu pomenește într-o frază grav cadențată cutremurul din 1940, cel la care s-a prăbușit hotelul Carlton din centrul Bucureștiului. Despre cel din 77 s-a scris mult. Ai o evidență?
P.C.: Despre cutremurul din 1940 s-a scris ceva mai mult. Dincolo de fraza menționată a lui Călinescu din Bietul Ioanide, există un roman întreg al lui Cezar Petrescu (prozator sensibil ca un seismograf la actualitatea „fierbinte”) despre blocul Carlton, prilejuit de funestul moment din 10 noiembrie 1940. Este, cred, și primul roman românesc despre viața dintr-un bloc de locuințe. Aș adăuga, neapărat, pe lista scurtă romanul Beznă de Ioana Postelnicu (1943). Și în volumul memorialistic Masa umbrelor al lui Ionel Teodoreanu (1946) apare evocat seismul în speță; de altfel, fratele Păstorel avea închiriat un apartament la Carlton, unde locuia din cînd în cînd. În Viața ca o pradă, Marin Preda recunoaște că a dormit în timpul cutremurului. Or mai fi și alte exemple, dar îmi scapă acum: nu am o „evidență” a referirilor din literatură, deși ea ar merita făcută. Cît privește dezastrul din 4 martie 1977, el apare consemnat mai mult indirect în cărțile de ficțiune. Găsim cîte ceva, retrospectiv, în proza Gabrielei Adameșteanu (explicit în postdecembristul Fontana di Trevi, implicit în antedecembrista Dimineață pierdută), dar mă tem că trebuie să căutăm mai degrabă prin scrieri mai puțin canonice, cum ar fi romanul de spionaj al lui Haralamb Zincă (Mapa cenușie G.R., 1977), centrat pe efectele seismului. Un asemenea eveniment trebuia totuși bine controlat de discursul oficial, pentru a nu da sugestia unei catastrofe destabilizante pentru ordinea regimului. Există în schimb, cum era și firesc, destule relatări memorialistice ale martorilor; avem și cîteva monografii jurnalistice „la cald”, în stilul eroico-epopeic al epocii ceaușiste, precum Durere și eroism. După zguduitoarea noapte din 4 martie 1977 și Secunde tragice, zile eroice. Din cronica unui cutremur (coord. Aristide Buhoiu) care merită consultate.
C.T.: Unul dintre subiectele de discuție la cafenea e cutremurul cel mare care va să vină. Nu te uimește „ce-o fi o fi-ul” bucureștenilor care locuiesc în blocuri cu bulină?
P.C.: Nu. Cred că acel „ce-o fi o fi” sau „pînă la noi n-ajunge” îi ajută pe mulți oameni să suporte mai ușor existența. Altfel probabil ar înnebuni. Sînt însă de părere că respectivii locatari ar trebui să încerce să facă mai multe presiuni pentru reabilitarea respectivelor case sau blocuri în care, din diverse motive, au ajuns să locuiască. Asta dacă n-au resursele necesare ca să se mute în altă parte.
C.T.: Din cîte romane și nuvele s-au scris la noi despre inundații, care ne-au lovit și în acest an, care-s mai de ținut minte? (Lui Ștefan Bănulescu i-a ieșit o bijuterie, nuvela Mistreții erau blînzi, în schimb Radu Tudoran n-a nimerit-o cu Dunărea revărsată.)
P.C.: Dunărea revărsată (1961) e un roman solid, mai tributar aluviunilor realist-socialiste decît orice alt roman al lui Radu Tudoran; altminteri conține pagini puternice despre inundații. Iar Mistreții erau blînzi e probabil cea mai pregnantă imagine a „dezghețului” în proza românească poststalinistă. Ar mai fi de menționat, ca narațiune cinematografică de data asta, Apa ca un bivol negru, documentarul dedicat inundațiilor din mai 1970. Iar după 1989 avem Ploile amare al regretatului Alexandru Vlad, în opinia mea cel mai bun roman românesc despre inundații. Putem identifica, la rigoare, destule secvențe puternice despre viituri în scrieri mai vechi sau mai noi; spre exemplu „vîrtejul puhoaielor” Buzăului din romanul Zahei Orbul de Vasile Voiculescu. Sau în seecvența interbelică Într-o noapte cu barca a lui Geo Bogza, unde e relatată o călătorie cu barca a unor adolescenți printr-un cimitir inundat de Dunăre. Însă primul maestru autohton al prozelor despre inundații rămîne Mihail Sadoveanu, în mai multe proze de tinerețe (începînd cu inundațiile Moldovei din Ion Ursu și Crîșma lui moș Precu), dar nu numai; romanul Venea o moară pe Siret, de pildă, pornește de la un episod real: inundațiile pe Siret din 1908, proiectat însă într-o narațiune socială de la 1890.
C.T.. Cînd primarul Dem. Dobrescu s-a apucat să amenajeze cursul Dîmboviței au fost scriitori care-i scoteau ochii că distruge poezia rîului, deși cînd se revărsa Dîmbovița, apă dulce, făcea prăpăd. Cum ți se pare covata de beton în care curge, mai mult stă, Dîmbovița?
P.C.: Poate că scriitorilor în speță le plăcea mai mult „poezia” inundațiilor rîului, cîtă vreme nu-i afecta personal… Primarul interbelic Dem. I. Dobrescu a făcut mult pentru igienizarea orașului și a principalului rîu care-l străbate, însă canalizarea Dîmboviței e mult mai veche, din a doua jumătate a secolului 19, fiind finalizată prin 1880 grație unui proiect al inginerului Gr. Cerchez. Au fost inițiate, apoi, lucrările de regularizare de la Brezoaiele și Lungulețu, cu concursul unor experți franco-belgieni. Ele vizau între altele devierea unei mari părți din debitul rîului în Ciorogîrla, pentru prevenirea inundării Capitalei. Îmi aduc însă aminte, ca proaspăt licean, că și noua amenajarea a Dîmboviței din anii `80 (cu Lacul Morii cu tot) distrugea, în mintea multora, „poezia” malurilor pline de vegetație ale apei devenite, altminteri, un fel de canal mocirlos, puturos și murdar. Eu însumi, foarte supărat fiind în sinea mea pe regimul ceaușist, cu sistematizările lui oribile și abuzive din ultimii ani, gîndeam așa. Recunosc însă acum că respectiva covată de beton arată infinit mai curat, chiar dacă mai puțin „autentic”, decît albia canalizată de pămînt devenită colector de gunoaie. Faptul că apa de suprafață adeseori „mai mult stă”, ca un simulacru de rîu, vine din oprirea periodică a cursului în lacul de acumulare, în vederea curățării albiei; Dîmbovița „adevărată” fiind, din cîte știu, deviată subteran pînă la ieșirea din București, unde iese la suprafață cu dejecțiile Capitalei cu tot. Ceva ar trebui făcut, mai degrabă, pentru amenajarea malurilor de beton.
C.T.:De peste treizeci de ani autoritățile noastre se duc ritualic la inundații, dar nu mișcă nimic să le prevină. S-a mutat oare spiritul mioritic la Palatul Victoria și la Cotroceni?
P.C.: Asta ține de tipica noastră ipocrizie electoralistă. Realitatea e că de treizeci și cinci de ani se investește, din varii motive, foarte puțin și prost în infrastructură în general; oricîte motive am avea să blamăm perioada comunistă, infrastructura pe care o avem, bună-proastă, e construită în cea mai mare parte atunci, și în loc să o îmbunătățim corespunzător, am neglijat-o adesea iresponsabil. A mai auzit cineva ceva de lucrări la canalul Siret-Bărăgan? Totuși, după marile inundații de pe Ialomița din 1975 a fost construit barajul de la Dridu, iar proiectul de regularizare a Bistriței prin lacul de la Bicaz ș.cl., vechi de un secol și mai bine, a fost finalizat, prin mobilizare de masă, în 1960. E bine să nu uităm cum stăteam în precomunism la acest capitol. Efectele inundațiilor actuale nu sînt decît un caz particular al abandonării investițiilor în proiecte de infrastructură. Precaritatea lor rămîne una dintre problemele majore ale României actuale, care, după 1989, a mizat mult prea mult pe consum și prea puțin pe (re)construcție.
5.575 de vizualizări
Fa, Doina, aveai chef de niște inundații?