Regina roșcată ia la C15H11N2O2Cl, mat

Prin 1950 și ceva, într-o cazonă casă de copii din Kentucky, Beth Harmon învață cum se mută calul sau nebunul de la taciturnul administrator al clădirii care joacă de unul singur, la subsol. În doar cîteva luni, orfana de 9 ani fascinată de piesele alb-negre devine atît de bună încît îi bate într-un simultan pe toți membrii clubului de șah local, deși, neavînd tablă, se antrenează, înainte de a adormi, proiectîndu-și partidele în minte și pe tavanul internatului. Cu ajutorul medicației vremii, care considera benefică administrarea de sedative copiilor instituționalizați, pentru a-i ține cuminți și ascultători.

Restul e, cum se spune, istorie. Niște ani mai tîrziu, o Beth absolut neexperimentată, la prima menstruație, cîștigă un turneu fără să cunoască regulile concursului, învingînd în finală campionul regional, un mare maestru cu coeficient Elo 2.150. Suta de dolari primită de fată ca recompensă o încurajează pe falita mamă adoptivă, casnica părăsită de soț transformată în soră mai mare, prietenă și manager, s-o înscrie la toate concursurile cu premii apetisante găsite prin ziare.

Kentucky începea să devină cunoscut în media nu numai pentru puii prăjiți ai Colonelului, dar și prin frumoasa, încăpățînata și perfecționista șahistă care-și zdrobește competitorii în drumul ei spre numărul 1. Din afară, o roșcată singuratică, pasionată doar de analize, deschideri și mutări celebre – o ciudată, pentru colegele ei de liceu care trăiesc viața mică și liniștită a anonimilor. Dinăuntru, din mentalul său foarte dedicat jocului, pentru care banii și faima, trenă a succesului, sînt chestii secundare, o ființă tulburată, dependentă de mat, alcool și tranchilizante, cocktailul spumos și foarte periculos al unei Jim Morrison a șahului (dacă e s-o comparăm cu un contemporan care-a ars și el maxim pentru ceva). Șahul, ca și rock-ul, poate avea o poezie aparte.

Planetele se aliniază și fosta orfelină este invitată la Moscova pentru partidele cu titlul mondial pe masă pe care marele favorit, campionul rus Borgov, Kasparov-ul perioadei, le privește ca pe o chestiune de viață și de moarte. Poate și pentru că prezența agenților KGB care-i asigură protecția îi sugerează că nu există alternativă la victorie. Obsedată să cîștige, Beth se pregătește ca Rocky pentru meciul cu sovieticul, luptînd cu sine într-o confruntare profund psihică. Problema nu mai e jocul: înzestrată nativ cu viziunea lui, îl știe intuitiv, de dinainte să-l învețe, văzîndu-i mutările spre mat așa cum un sculptor talentat înlătură materialul de prisos care acoperă lucrarea din mintea sa.

Biografie ficțională a unei șahiste de geniu pentru care toată lumea încape în 64 de pătrățele, The Queen’s Gambit e o poveste foarte bine spusă vizual, și prin costume, decoruri, imagine, montaj, și pe fețele și în gesturile personajelor. Una ușor previzibilă spre sfîrșit, cu un final nițel dezamăgitor de blockbuster hollywoodian ce mută accentul de pe remarcabila lecție de viață care putea fi pe clasica poveste de succes americană, propagandă pentru jocul de făcut cool printre millenniali, în căutarea noului/noii Bobby Fischer. Discuția despre încredere în sine și/sau în pastile, despre dopaj în șah, rămîne pe altă dată.

The Queen’s Gambit, 2020-?, dramă cu happy-end despre șah, adicție și găsirea drumului propriu în viață, creat de Scott Frank și Allan Scott după romanul omonim al lui Walter Tevis, difuzat de Netflix.