Doi găligani metafizici și-un Beligan ramolit

Ce mi-a plăcut foarte mult la atacul lui Pleșu asupra lui Beligan a fost alăturarea celor două constituții fizice: unul – micuț, gras, plin de păr, un fel de tăietor de lemne transplantat la oraș și condamnat la sedentarism, celălalt – înalt, slab, fără pic de păr pe față, cu ochii mijiți prin ochelari, parcă spre zare, parcă înmuiați de somnul de prînz, n-ai ști să zici.

Regizată peste ani de Animal Planet, confruntarea celor două bestii ale culturii române ar putea arăta ca hîrjoana dintre un leu supraponderal bolnav de lene și o girafă bătrînă, cu un gît atît de înalt că ar putea să molfăie primul strat de nori sau, pur și simplu, să-și ia niște elice de avion peste bot.

Ce-i reproșează Pleșu lui Beligan? Că, în ciuda anilor și-a anchilozărilor pe care le aduc, Beligan a rămas un contorsionist moral la fel de bun ca pe vremea lui Ceaușescu. Vrea avantaje moșul, așa cum a vrut și pe timpul lui Ceaușescu. Da, domnule Pleșu, probabil că Beligan se gîndește să-și asigure viitorul – în sensul că mai trage și el tare 15-20 de ani, iar dup-aia o să stea cu nasu-n sus așteptînd bătrînețea.

Acum, în cîrca moșneagului a sărit, de după colțul unui editorial interminabil, Liiceanu însuși – suta de kile și el, pe puțin. Of, maestre, nu știu cum de vă mai țin grisinele cu cei doi titani în spate!

Dar de ce au tăcut martorii lui Noica timp de 25 de ani? De ce, timp de 25 de ani, Pleșu și Liiceanu nu l-au demascat pe acest impostor bătrîn? Pentru că, ne explică Liiceanu, l-au confundat în tot acest timp pe nenorocitul moral de Beligan cu personajele suave, idealiste, pline de aspirații etice pe care le-a interpretat, de-a lungul vremii, acest caracter șoimănit. Nu, că e foarte amuzant! Adică ar trebui să mă încred în judecata unuia care nu face deosebirea dintre actor și personajele pe care acesta le joacă?

Aaa, e foarte amuzant și cum „arată” Liiceanu că Beligan vrea să se compare cu Iisus. Dar să facem un pas mai departe, acceptînd că Beligan se compară cu Iisus. Colaboraționismul cu Cîrlanul, în cazul acesta, ar fi ultima problemă pe care ar avea-o maestrul. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în acest caz, se subminează orice răspundere morală.

Întrebam, așadar: de ce, în cei 25 de ani, nu i-au dat maestrului visător cu Etica nicomahică în cap? Eh, hai, treacă-meargă, și-au zis eseiștii noștri de la Humanitas, poate că, legat de Ceaușescu și comunism, Beligan nu a priceput vremurile. Pînă la urmă, nu-i așa, vorbim de un adolescent de 70 de anișori în ’89, cu mintea încă crudă, modelată de sistemul comunist ca o bucată de plastilină. Dar cum să nu înțeleagă nici acum, la 94 de ani, pericolul atît de evident pe care-l reprezintă Ponta și PSD-ul? Corect, comunismul a fost o epocă tulbure, lucrurile nu sînt clare pentru nimeni, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cînd vine vorba de Ponta – fuck! –, pînă și un sugar și-ar da seama. Liiceanu, fire academică, nu se abate nici în acest punct de la linia clarității, aruncînd în joc argumente irefutabile, cum ar fi un citat din Vlad Zografi: “Cum este oare să-i dai binecuvîntarea unui om (Ponta – n.m.) care, dacă ar ajunge președinte al românilor, ar duce, vorba lui Vlad Zografi, «la acceptarea deschisă a hoției ca principiu național»?”.

Indiscutabil, Beligan și-ar fi dorit pe timpul lui Ceaușeascu un corp de rezervă, unul mai scund, cam cum are Boc, pe care să-l folosească doar în prezența celor doi dictatori. Iar asta doar ca să nu se aplece atît de mult pentru a-i pupa în fund.

Însă de la asta și pînă la acest festival de tîmpenii organizat de Pleșu și Liiceanu e cale lungă, pe care doar un prost s-ar încumeta s-o parcurgă.