Optzecist de frunte și omul unei singure, mari edituri românești. Paralela 45.
Reporter: Cum poți să duci editura?
Călin Vlasie: Publicasem o singură carte, în 1984, și apoi, refuzat la publicare, am scris ca un viitor scriitor post-mortem. Așa m-a prins zavera din decembrie 1989. Voiam să fac, din acel moment, ceea ce nu putusem în epoca odiosului regim: cărți necenzurate! Abia în 1994 am înscris la Registrul Comerțului Editura Paralela 45, după o învîrtire de vreo cinci ani în jurul cozii socialisto-capitaliste și după ce mi-am ipotecat casa pentru un împrumut financiar. Acesta este primul meu secret – m-am autoșcolit cît am putut vreo cinci ani pînă să intru în marea nebunie: cultura post-decembristă liberă de obligații guvernamentale. Generația mea literară nu a fost deloc pregătită pentru economia de piață. Am crezut și eu, ca toți văzduhiștii din țara asta, că ne vom mîntui prin cultură. Acesta ar fi al doilea secret. În douăzeci de ani am tipărit 4.000 de titluri în aproape 15 milioane de exemplare, scrise de peste 1.500 de autori români și străini. Am editat foarte mulți autori contemporani, de la Nicolae Manolescu, Solomon Marcus, Radu Petrescu, Mihai Șora, Leonid Dimov la Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Matei Vișniec – amintesc doar cîțiva. Multe serii de elevi au învățat după cărțile școlare editate de mine. În timp mi-am dat seama că a “duce” o editură, a o crea și a o dezvolta înseamnă o altă operă cu multe pagini pe care nu ai mai dori să le recitești.
Rep.: Cum arată România lui Călin?
C.V.: România mea e România valorilor, de ieri și de azi. Așa am fost educat, așa m-am format și așa voi muri. Sfîșiată însă în zilele noastre cu voită cruzime de interese financiare și politice, de o mentalitate greu de înțeles, mai nenorocită poate decît cea din epoca fanarioților și a dejismului stalinist. Asist cu neputință cum marile valori îmbătrînesc și mor și cum cele noi dispar în haznaua cotidianului agresiv speculat de tabloide de plasmă și hîrtie, de politicieni de mahala, de fete de bordel și derbedei mafioți ridicați la grad de modele de viață naționale. Asist cu neputință decizională cum educația coboară nepermis și păgubos standardele de performanță, cum totul se face de mîntuială, cum sîntem pocniți peste bunul-simț cu statistici politicianiste, cum autoritarismul primitiv al politicii prevalează, cum tinerii părăsesc țara scîrbiți, cum cei de vîrsta mea nu mai au chef de nimic, cum categorii întregi profesionale sînt umilite fără nici o remușcare, cum murim de boli și de alimentație precară, în accidente rutiere fără număr într-o țară cu drumuri de secolul al XIX-lea… Nu am învățat mai nimic din aderarea la Uniunea Europeană, nu am înțeles încă ce șansă istorică nemaipomenită ni s-a oferit.
Rep.: Cum arată degetul tău cu care ridici ceașca de cafea?
C.V.: E degetul cu care scriu, cu care apăs tastele laptop-ului Asus. E din ce în mai grăbit să apese toate combinațiile de litere. Și-ar dori să aibă o prelungire în creierul fiecărui cititor real și potențial. E degetul din care pornesc click-uri ca mici semnale în uriașa agora a Internetului. Ce diferență între Erika mea subacvatică dinainte de ’89 și portalul magic Asus de acum!
