Trei personaje: Gușă, Rareș B. și Hoandră

Te uiți la Octavian Hoandră și îți vine să-l iei în brațe! Are aura unui cățeluş lovit de o mașină care se trage cu lăbuțele din față ca să iasă de pe șosea. Din stânga, din dreapta, multe TIR-uri îl ratează milimetric.

E ceva profund înduioșător în felul în care vorbește, în care se poartă, în inteligența sa domolită care fâsâie când și când mostre de înțelepciune ardelenească. Vrea să fie bine la toată lumea. De ce să nu ne înțelegem, nu?!

Și totuși, gândindu-te că umblă înhăitat cu Gușă, Rareș Bogdan şi Lavinia Șandru, parcă vezi cum din spatele imaginii de moșuleț blajin apare mecla diabolică a unui Keyser Soze.

Căci multe povești, ca norii negri, coboară când și când înspre mitici din zona Clujului.

Cozmin Gușă pare un dispozitiv. Pare că poate fi montat ca fond sonor. Poți să-l instalezi undeva și să-l pornești. E chill-analistul, e analistul care se poate auzi în fundal în timp ce bei cafeaua, lucrezi sau te duci la toaletă.

Atât timp cât nu-l asculți poți avea senzația că spune ceva.

Nu are nici o stridență de stil sau de sonoritate. Punctul său forte este geopolitica. De ce? Pentru că a fost în Rusia de mai multe ori decât am fost noi, ceilalți, care trăim în România. Dar părerile lui “geopolitice” sunt ca ale lui Mîndruță când merge în Vest: bă, e curat pe străzi, nu sunt gropi, bla-bla…

E nedrept să i se reproșeze că i-a încurcat pe unii și pe alții în campanii electorale. Pentru că el e neglijabil. Ce e mult și neglijabil? Cozmin Gușă.

Îl poți asculta pe Gușă timp ce zece ore fără întrerupere și vei vedea că dup-aia nu poți spune o idee, ceva care ți-a atras atenția și ți-a rămas în minte. Este o enciclopedie a lucrurilor pe care trebuie să le știi doar pentru ca apoi să treci la lucrurile cu adevărat importante.

Dacă vocea sa nu are, cumva, vreun efect benefic asupra anumitor boli mintale sau a reproducerii la niște specii rare, omul e complet inutil.

Când impostura devine impostoare, cunoscuții îi zic că seamănă cu Rareș Bogdan.

Vrea să pară că o bibliotecă imensă i-a căzut în cap modificându-i gândirea, dându-i acces la istorie. Nimic mai fals, însă. Are cultură în cap exact cum au asistentele lui Capatos pungi cu chimicale băgate în țâțe. Niște prefețe, câteva introduceri și mult urechism.

E înnebunit să fie considerat citit. De-aici și aprecierea față de “maestrul” Cristoiu, ale cărui povestiri încep sau se termină cu Biblioteca Academiei, ca nu cumva să uite țara că el citește toată ziua.

Rareș plimbă mereu niște cărți prin studio, se pozează cu biblioteca în spate, la sărbători ia mina celui care înțelege ce înseamnă tradiția, civilizația și greutatea timpului trecut. Apoi, imediat după ce face asta, pune pe Facebook o poză cu nevastă-sa goală, prelingându-se pe pat ca flegma pe geam.

Rareș e agramat și duhnește a prost gust: costum cu cârpă la piept, ceas de gherțoi și, pariez, visează în ascuns să poarte niște ghiuluri cu piatră pe degetul mic.

Într-o lume dreaptă, Rareș Bogdan ar fi asistentul teve al Alinei Mungiu-Pippidi, dacă Alina Mungiu-Pippidi ar face o emisiune despre bârfe politice la miezul nopții.

Freacă neamul în gură de dimineață până seara, cu mimica imbecililor care plimbă o scobitoare în colțul gurii. Iubește România cum iubesc maneliștii bagaboantele: de dimineață până seara, vocal, ca să vadă dușmanii că e potent.