Să fii doi ani, cel puțin, profesor la țară. O idee Teach for Romania. Greul îl duce însă Sînziana la Fundeni de Călărași.
Reporter: Tînără și la țară. De ce?
Sînziana Buliga: Acolo am copilărit și într-acolo vreau să mă îndrept, durabil. O fi ceva în gene. Cred, de altfel, că asocierea tînăr-țară e firească; tinerețea exprimă putere, determinare și avînt. „La țară” acesta a fost un pic neglijat și poate chiar luat în zeflemea. Iar eu, cum am în mine un simț pronunțat al dreptății și responsabilității pentru folosul comun, am simțit că e cazul să pun umărul la nivelarea oportunităților, măcar în ceea ce privește învățămîntul. Văd, în rădăcina „aproapelui” de peste gard, șansa de a se distribui educația într-un ritm mai alert. Așadar (sau așa dar) să contribui la binele unei comunități rurale mi-e potrivit.
Rep.: Copiii ce te-nvață?
S.B.: Copiii mei, cei aproape 200, mă învață să am răbdare, să îmi exprim mereu curiozitatea, fără rețineri, să mă bucur de lucrurile simple, să zîmbesc mai des, să îmi pun întrebări. Îmi arată floarea din maldărul de gunoaie.
Rep.: De ce ți-e frică?
S.B.: Nu îmi mai este frică de nimic. În schimb, rămîn cu îngrijorarea că mai sînt atît de multe de făcut la căminul educației, pe măsură ce pun și eu cărămida mea.
Rep.: Cum arată România, privită din satul acela?
S.B.: România pare tratată cu numeroase leucoplaste și decorată cu abțibilduri care mai de care mai sclipitoare. Asta în timp ce se văd cariile cum lucrează la ditamai fundația și s-a cojit și vopseaua. Puține persoane mai trăiesc valorile. Vîrfurile administrative au un bagaj extrem de dubios. Distanța dintre clasele sociale este evidentă și din ce în ce mai apăsătoare – o parte însemnată trăiește din ajutor social, cîțiva cu averi considerabile „fac legea”, cum s-ar spune, iar ceilalți o duc și ei cumva, poate că merge „și așa”. Între neștiință, sărăcie și izolare rurală se naște complacerea, lipsa de inițiativă, concentrarea doar pe primele trepte ale piramidei lui Maslow. Cu toate acestea, privind la cărămida mea, am observat de-a lungul timpului, în școală, că speranța și dorința nu sînt îngropate definitiv în grădina din spate. Prin modele bune acestea pot răsări din nou și, în același timp, pot schimba perspective. De la „eu pot” la „eu vreau” și „eu fac” sînt pași către modificarea direcției unei comunități. Dacă lumea din oamenii aceștia poate fi îmbunătățită, atunci și ei pot îmbunătăți lumea din jurul lor. Acolo e fundația.
