Hungry birds
Femeile nu mănîncă, asta se ştie. Ele ciugulesc, gustă, iau cîte-o gură, îşi înmoaie limba, cum vreţi să spuneţi. Cert este că ele nu mănîncă.
Ieşi la un restaurant şi, cînd e vremea comenzii, ea zice că n-are poftă nici măcar de o sălăţică. Parcă şi o sălăţică mică ar fi mare pentru cît de mult n-are chef să mănînce. Atît de mult n-are poftă de mîncare încît, dacă ar fi în meniu nişte boluri pentru vomitat, chiar ar mai scoate ceva din ea.
Ideea e că n-ai nici tu poftă de mîncare, aşa că-ţi iei ceva mai subţire: ceafă de porc, porţie dublă, cu un pogon de cartofi prăjiţi. Da, evident, cu salată. Cu salată de pui. Deocamdată doar atît, dacă e să ţi se facă poftă de mîncare mai tîrziu, comanzi atunci ceva mai săţios.
Ea nu-şi ia nimic.
În momentul în care apare cortegiul de chelneri cărînd pe braţe gustarea ta, dacă nu ai fi atît de căscat ai vedea cum apare din interiorul ei, la cele două ferestre ale sufletului care sînt ochii, faţa unui gras înfometat. Iar ferestrele se deschid.
Mai întîi, total dezinteresată, te întreabă dacă sînt buni cartofii. Dar nu că ar vrea să-i mănînce, ci pentru că „arată foarte bine“. Deci e mai mult o abordare estetică decît una culinară.
Mmm, dar ce buni sînt, de mult n-a mai mîncat aşa ceva, exact cum îi făcea bunică-sa cînd era mică! Şi se pune pe un ciugulit îngrozitor, că dacă ar fi văzut-o Hitchcock, îi dădea rolul principal în Păsările.
– Dar nu vrei, dragă, să-ţi iei şi tu o porţie?
– Nu, ţi-am zis că nu mi-e foame!
– Dar mai înainte, pînă să termini platourile astea, cred că-ţi era…
Ca mâncarea-n bucate
Femeile ar mânca, dar nu le lasă societatea. Tre’ să rămână slabe şi frumoase, aşa că ţin dietă încă din perioada pempărşilor. Suzeta de-asta s-a şi inventat, ca să aibă şi bebeluşii-fetiţă senzaţia că mănâncă ceva. Peste 15-20 de ani, înlocuiesc suzeta cu anorexia. Chiar: câţi bărbaţi anorexici aţi văzut? Eu nici măcar n-am auzit de vreunul.
Bărbaţii trăiesc ca să pape şi ca să facă sex, în ordinea asta. Lor nu le cere societatea să fie slabi. Dictonul „Dragostea trece prin stomac“ pentru ei s-a inventat şi numai lor li se aplică. Ar trece şi dragostea femeii pe-acolo, dar ştie că nu va găsi decât frunze de salată, răbdări prăjite şi multă apă plată cu lămâie, aşa că mai bine nu. În stomacul bărbatului, în schimb, nu e fir de clorofilă. E aglomeraţie de friptane, bolboroseală şi bine.
Bărbatul întoarce capul după gagicile sexy, cu picioare lungi şi ţâţe mari, însă doar dacă nu trec în acelaşi timp pe lângă el şi nişte bucătărese grase, purtând platouri cu coaste de porc rumenite şi aburinde, piftii trăsnind de la şapte poşte a usturoi şi papanaşi scăldaţi în smântână şi dulceaţă de afine.
Dacă-l laşi să mănânce nesupravegheat o friptură cu sos, o va devora cu sălbăticie, arătând, la final, de parc-a făcut dragoste cu ea: murdar de sos din cap până-n picioare, cu un cartof pai ieşindu-i din nas şi o foaie de dafin căzându-i din ureche, ca frunzele toamna.
Dacă noi, femeile, ar trebui să-i curtăm pe bărbaţi (şi nu invers), am şti clar că tot ce-avem de făcut e să băgăm mâncare în ei. Le-am trimite pizze legate cu fundiţe, le-am scrie „Te iubesc“ cu şaorme, pe cer, şi, pentru nopţile fierbinţi, am presăra patul cu şniţele şi cartofi prăjiţi.
Iar când am vrea să-i cerem în căsătorie, le-am cădea în genunchi şi, întinzându-le cu lacrimi în ochi o farfurie cu sarmale, am întreba: „Vrei să fiu soţia ta?“.
Simona si de data asta…