Rockerul cu vioară, Andrew Bird, a crescut cu „metoda Suzuki“ de învăţare a instrumentelor muzicale şi cu jazz-ul din Chicago. Mai tîrziu i-au prins rădăcini în stomac folclorul american, dar şi cel european, ca oricărui indie care se respectă. Piesa „Why“, dacă o ştiţi, pare a fi cîntată de un al doilea Jim Morrison, doar că ţigan.
Sublim. Bird are momente de gen, cînd se transformă într-o stafie a muzicii, dar pe albumul* ăsta nu mai e surprinzător, ci doar echilibrat. Asta nu înseamnă că-i găsesc nod în papură. Break It Yourself e un material în stilul filmelor lui Wes Anderson, bun, recognoscibil şi metaforic. Bird are sound specific, un alt lucru esenţial – versurile sînt cu atît mai bune. Complementar, fluieratul şi vioara îl fac pe american unic în felul său. Şi cu cît îl asculţi mai mult, cu atît îţi dai seama că totul funcţionează.
* Adrew Bird, Break It Yourself, Mom & Pop Records.
Gen din aceeaşi categorie
1. St. Vincent – Strange Mercy. Annie Clark e la fel de provocatoare şi directă, pe un album produs de John Congleton. Ăsta a mai lucrat cu Xiu Xiu sau R. Kelly.
2. Fleet Foxes – Helplessness Blues. Pădurarii din Seattle nu s-au mulţumit cu ceea ce au reuşit pe primul album. Cel mai important atu – au renunţat la ciripitorii din spatele vocalistului Robin Pecknold.
3. Wilco – The Whole Love. Trupa asta vine tot din Chicago, Illinois, ca şi Bird. Patru muzicieni excepţionali, ceva mai electrici şi cu un parfum şaptezecist la subraţ.
