Romancier cu cîrlig la cititori și la critică, jurnalist de mare anvergură, Stelian Țurlea a lucrat la Lumea și la alte două două reviste. A fost director editorial la PRO TV, a condus editura Pro, apoi, timp ce 16 ani, Ziarul de duminică, de care s-a despărțit săptămîna trecută.
Cristian Teodorescu: Cum e să ți se spună, după ce ai condus Ziarul de duminică atîția ani, că s-a terminat?
Stelian Țurlea: Groaznic. Mai bine de 16 ani nu-s de colo! S-a sfîșiat, s-a rupt ceva în mine. Dar viața merge înainte.
C.T.: S-a terminat numai cu funcția ta sau și cu ziarul pe care l-ai diriguit?
S.Ț.: Sigur s-a renunțat la mine. Sper ca ziarul să continue, deși nu prea știu cine-l va face. Peste 90% din textele ziarului (în medie vreo treizeci de subiecte pe săptămînă) le scriam și semnam eu, le scriam eu și semnam Ziarul de duminică (pentru ar fi fost penibil să fie s.ț. de sus pînă jos), sau antamam subiectele cu o mînă de colaboratori, primeam textele și le transmiteam mai departe. Firește, e o vorbă: nimeni nu e de neînlocuit. Sper să fie așa. Dar mai degrabă cred că, urmare a preceptului ”Cine nu aduce bani, moare”, ziarul va dispărea. Nu mai contează, se pare, deloc prestigiul în cultură.
C.T.: Cînd a apărut Ziarul de duminică, supliment al Ziarului financiar,
toată lumea zicea că ai dat lovitura cu el. Cum a fost la început?
S.Ț.: O perioadă fantastică. Lansarea a avut la 26 mai 2000, la Tîrgul de Carte Bookarest, cu o mare de oameni. Istoria acestui ziar e formidabilă. Ideea a fost a lui Adrian Sârbu, la începutul anului 1999. Am făcut o echipă din oameni grozavi care au înțeles ce înseamnă un ziar cultural ”altfel”. Nu știu dacă a fost o lovitură, cum spui, probabil așa a fost perceput din afară. Lucram pe vremea aceea la PRO TV, ca director editorial, mai aveam pe umeri și Editura Fundației Pro (între paranteze spus, n-am publicat acolo foarte multe titluri, comparativ cu alte edituri, dar proporția de premii pe care le-au obținut aceste titluri – Uniunea Scriitorilor, Asociația Scriitorilor din București, diverse reviste – a fost copleșitoare!). În primăvara acelui an am început să strîng echipa, cu care să gîndim sumare, format și toate celelalte pentru un ziar care trebuia să se cheme Ziarul de duminică, conceput ca un fel de Sunday Times românesc. Un săptămînal enorm, de 64 de pagini, format mare, alcătuit din opt fascicule pe domenii de interes: viață politică internă, viața politică externă, viață culturală, afaceri și economie, istorie, fragmente incitante din cărțile interesante pe cale de apariție, documente revelatoare, sport, distracții, modă și hobby-uri; pus în vînzare vineri după-amiază sau cel mai tîrziu sîmbătă dimineața, el ar fi asigurat lectura de sfîrșit de săptămînă a întregii familii, fiecare membru al ei găsind ceva care să-l atragă și să-l determine să-l cumpere, poate chiar să păstreze, să arhiveze fascicole. Era „un altfel de ziar”, cum avea să fie scris pe frontispiciu. Am făcut un număr 0 de probă și am aflat cu toții cît de îngrozitor de dificilă era construirea unui asemenea ziar și cît de costisitor era. Dar n-am abandonat.
C.T.: Însă ziarul de 64 de pagini n-a apărut… Cum v-ați repliat?
S.Ț.: În așteptarea unor vremuri mai bune, care n-au mai venit, am pornit cu unul dintre fascicule, cel cultural, care era și cel mai „altfel”. Tot Adrian Sârbu a avut ideea să lege acest fascicul cultural de Ziarul financiar. Z.F. apăruse deja în 1999, un ziar pentru oamenii de afaceri îndeosebi, format mare, sobru, foarte căutat. Părea o apropiere ciudată, am explicat-o și eu, și domnul Nicolae Manolescu (editor senior, alături de mine, al ziarului) de nenumărate ori în acele începuturi. Ce să caute un supliment cultural lîngă un ziar financiar? Întîi, cititorii acelui cotidian erau (și sînt) foarte instruiți, dornici de informații din toate domeniile, inclusiv din cultură, singurii (sau printre puținii) care chiar aveau și resurse să contribuie la dezvoltarea fenomenului – să cumpere mult mai multe cărți, tablouri, să finanțeze evenimente etc. Dar cititorii celui mai căutat ziar financiar, se presupune mai scorțoși, l-au îmbrățișat fără rezerve, pentru că le aducea mai aproape o lume minunată.
C.T.: În privința asta, am fost destul de sceptic la început, după experiența altor suplimente de cultură.
S.Ț.: La o analiză atentă, toate se explicau. Într-un ziar financiar găsești informații economice, despre valute, burse, comerț, piață în general. Trebuia să ne obișnuim cu ideea că și cultura e o piață – a ideilor, a cărților, a tablourilor, a spectacolelor, a actorilor ș.a.m.d. Consumatorul de cultură are nevoie de informații bine structurate referitoare la această piață, are nevoie să i se ofere criterii valorice și valori pentru acest domeniu. Lumea s-a obișnuit relativ repede cu ideea că apropierea între oamenii de afaceri și oamenii de cultură era foarte firească. Cam asta a fost. Beneficiind de asocierea cu Ziarul financiar, Ziarul de duminică a fost, probabil, cea mai vîndută publicație culturală, cît timp a fost tipărită, adică pînă în ianuarie 2009. Dar sigur a contat și conținutul, surprinzător în fiecare număr. După ianuarie 2009, a trecut online, cu un succes asemănător, cred, deși în mare parte publicul s-a schimbat. Doar că, de atunci încoace, numărul colaboratorilor s-a tot redus, din păcate… Un cristian a avut, anul trecut, ideea de a scoate la editura lui, Casa de Pariuri Literare, o carte despre acest ziar – Istoria inedită a unui ziar cultural. 15 ani cu Ziarul de duminică – acolo găsiți toată povestea, un lung interviu și o grămadă de confesiuni ale unor oameni care au avut de-a face cu ziarul. Tot un cristian voia, încă mai vrea, să studieze ziarul într-un curs de jurnalistică…
C.T.: Cînd ai trecut cu Ziarul de duminică de la print la online, cum ți s-a părut schimbarea?
S.Ț.: Atît de multă lume mi-a pus aceeași întrebare, încît mă întreb dacă n-a fost o problemă că n-am avut probleme. Dacă vrei să citești, poți deschide o carte pe orice fel de suport – pe hîrtie sau pe tabletă; înaintea de apariția tiparului, cărțile erau scrise pe pergament, pe piei și tot se adunau în biblioteci și se citeau. La fel e și cu un ziar, poate fi consultat pe orice fel de suport, doar să vrei s-o faci. Iar cu pregătitul ziarului e același lucru, e chiar mai simplu online, să vrei doar, te obișnuiești repede. În lunga mea viață am trecut de la tocul cu peniță la stilou, la mașina de scris, la computer, au apărut televizoarele, telefoanele mobile, Internetul, web-ul, o sumă de transformări radicale și minunate. M-am adaptat ușor. Așa că să fac un ziar doar online mi se pare extraordinar, chiar plăcut.
C.T.: Cum e însă cînd finanțatorul de pînă la un moment dat îți cere să faci rost de bani ca să supraviețuiești?
S.Ț.: Finanțatorul știe întotdeauna ce vrea. Dar și eu știu ce vreau. Dacă ne înțelegem, bine, dacă nu, iarăși bine.
C.T.: Ziarul ăsta a fost cea mai reușită experiență de supliment cultural al unui cotidian autohton, Și totuși a trecut de la print în online, iar mai nou nu se știe ce soartă va avea. Mărire și decădere sau altceva?
S.Ț.: Sînt atît de multe publicații, culturale mai ales, la noi și în lume, chiar și dintre cele de mare succes, care, la un moment dat, dispar, încît mă gîndesc că e vorba, la urma urmei, de un ciclu. Nu vreau să vorbesc de mărire și decădere, nu cred că acest proces ar fi explicația. Pur și simplu se întîmplă. Trăim, îmbătrînim, murim. Așa-s vremurile.
C.T.: Cum de ai ținut Ziarul de duminică în viață cînd ai ajuns să-l scrieți în doi oameni, tu și Lucian Vasilescu?
S.Ț.: Cu pasiune. Cu efort. Dar în atîția ani m-am obișnuit într-atît, încît n-aș putea vorbi de efort, deși există. Pur și simplu mi-a plăcut să fac ce am făcut. Sînt convins că aș putea (pardon, aș fi putut) continua încă mulți ani. Iar dacă uneori am fost intransigent sau neiertător cu termenele, în relațiile cu colaboratorii, nu cred să fi existat vreunul să nu fi înțeles pînă la urmă.
C.T.: Să terminăm cu „prostiile culturale” în presă, că oricum nu se citesc, sau să așteptăm vremuri mai bune?
S.Ț.: Nu există ”prostii culturale”. Cine susține așa ceva, mai ales cine crede așa ceva, e un subom. Lumea continuă să citească (nu contează care e suportul, hîrtie sau tabletă). Lumea continuă să se informeze, nu contează dacă dintr-un ziar, de la televizor sau dintr-un site. De cultură au nevoie absolut toți, chiar și cei care nu-și dau seama, chiar și cei leșinați după manele, care sînt și ele, la o adică, nivelul cel mai de jos al unui act cultural. Dar să așteptăm vremuri mai bune, asta da! Nu se poate altfel. În ce mă privește, sigur nu le mai apuc.
C.T.: Iartă-mă că te întreb doar la sfîrșit ce mai scrii.
S.Ț.: Am terminat de scris un nou roman, polițist, se cheamă Săptămîna nebună, va apărea în octombrie la editura lui George Arion, Crime Scene Press. Dă-mi voie să-mi fac puțină reclamă: cei cîțiva care l-au citit pînă acum spun că e un roman bun. Poate îl vei citi și prezenta în revista voastră…
