ANDREI OIȘTEANU: „Am riscat mult în această carte referitoare la sexualitate”

Istoric al religiilor și mentalităților, antropolog, etnolog și romancier. Autor (printre altele) al volumelor Imaginea evreului în cultura română, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Narcotice în cultura română și, recent, al volumului Sexualitate și societate. Multipremiat, Andrei Oișteanu abordează subiecte incomode cu seninătatea imperturbabilă a omului de știință.

Cristian Teodorescu: Îmi plac toate cărțile tale, dar ultima, Sexualitate și societate, apărută la Polirom, e o capodoperă. Cînd ți-a venit ideea s-o scrii?

Andrei Oișteanu: Unii comentatori au susținut faptul că aș avea un program de abordare a temelor tabu în cărțile mele din ultimii ani (Imaginea evreului în cultura română, Narcotice în cultura română, Sexualitate și societate ș.a.). Unul dintre riscurile majore ale scrierii unor astfel de cărți este de a derapa din zona tabuizării în cea a tabloidizării. Un alt risc este acela de a se reproșa autorului că – repunînd în discuție viața și opera unor scriitori – el fisurează coloanele pe care se sprijină „templul culturii române” (cu sau fără ghilimele). Dar aceste coloane mai trebuie, din cînd în cînd, să fie zgîlțîite puțin. Altfel ne vom baza „templul” pe stîlpi de butaforie, alcătuiți din pînză și carton.

În ceea ce mă privește, nu este vorba chiar de un „program” de cercetare a subiectelor tabu, dar recunosc că mă atrag astfel de subiecte. Ele umplu biblioteci întregi în culturile occidentale. Ar fi, deci, și o încercare de „sincronizare” a culturii române (ca să folosesc un termen lovinescian). Am un sistem de fișare destul de personal. În timp ce lucrez la o cercetare pe o anumită temă, strîng fișe pentru o altă temă, viitoare. La un moment dat, am considerat că am strîns suficiente date privind mecanismele socio-culturale ale sexualității și că pot să redactez o carte nouă. A durat vreo cinci ani ca să o finalizez.

C.T.: Totuși, care a fost punctul de pornire ?

A.O.: În 1967, cînd a împlinit vîrsta de 56 de ani, Emil Cioran și-a notat în jurnal următoarele: “În tot ce am scris, nu i-am adus sexualității omagiul pe care îl merită”. Nu voi spune că am scris această carte doar ca un omagiu adus sexualității, ci și ca o încercare de a înțelege delicatele și misterioasele ei mecanisme și modul în care ele influențează (și sînt la rîndul lor influențate de) mecanismele sociale, religioase, morale și culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punctul de vedere al Culturii și, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punctul de vedere al Naturii. Spun că omul este un “animal ratat” pentru că homo sapiens nu mai răspunde exclusiv la instincte. Instinctul sexual poate fi înfrînat (din rațiuni religioase, morale etc.) sau, dimpotrivă, poate fi amplificat (orgii, dionisiace etc.).

C.T.: Cîte pagini ai citit, de la Ghilgameș pînă în zilele noastre, ca să le scrii pe cele peste șase sute ale tale?

A.O.: Destul de multe. Dar nu erudiția este principala calitate a unui cercetător. Este ca și cum am celebra memoria la un actor. Ea este necesară, dar nu și suficientă. În plus, erudiția poate fi cumva mimată. Nu cîte lucruri știi contează, ci ce faci cu ele. Importantă este creativitatea cercetătorului, abilitatea lui de a controla o temă amplă, dar și curajul său.

C.T.: Cu cartea asta ai vrut să rupi pisica sau te-ai gîndit că a sosit momentul să umple cineva acest spațiu gol despre sexualitate?

A.O.: În Natură există un principiu: materia umple vidul. La fel se întîmplă și în Cultură, dar uneori cu mari întîrzieri.

C.T.: De ce crezi că acele cuvinte de utilizare populară, care desemnează organele genitale și actul sexual, nu-și găsesc locul în dicționarele limbii române ? Cum se face că una spunem și alta gîndim în materie de sex?

A.O.: Relația dintre SEX și DEX este foarte problematică. Am în carte un întreg capitol pe această temă. Societatea românească este conservatoare, fals-pudibondă și ipocrită. Este o lume care înjură de mama focului acasă, pe stradă, la birou și la stadion, dar care se răzvrătește împotriva literaturii erotice sau a studiilor privind sexualitatea. Sînt oameni care spun jenați cuvîntul „plover”, în loc de indecentul „pulover”. Din păcate, mulți lingviști români se lasă contaminați de această maladie, castrînd dicționarele (chiar și pe cele argotice) și folosind – în locul cuvintelor „rușinoase” – diverse eufemisme sau infantilisme („puță”, „caca” etc.). Dar, cu cît mai la est, cu atît mai rău. În 2014, Vladimir Putin a promulgat o lege care interzice folosirea termenilor „vulgari” în mediul cultural și artistic. Maladia nu e nouă. Ea datează din antichitate, dar tot de atunci datează și remediul: Naturalia non sunt turpia („Lucrurile naturale nu sînt rușinoase”).

C.T.: Te-ai temut de ceva sau de cineva cînd ai scris Sex și societate?

A.O.: Am riscat mult în această carte. De pildă, la istoria cutumei ius primae noctis, la legenda privind vagina dentata, la funcția de inițiator sexual a nașului, la practicile de ospitalitate sexuală etc. Probabil că am riscat mai mult decît în cărțile mele precedente. A fost ca un triplu salt la trepez fără plasă de siguranță. E ușor să mergi pe căi bătătorite. În cazul meu, am rătăcit prin pădure fără hartă și fără busolă. Uneori mă apuca frica. Neexistînd studii similare în cultura română, nu aveam cu cine să polemizez. Nu aveam cu cine să fiu sau să nu fiu de acord.

C.T.: Cartea ta e una dintre cele mai frumoase și mai convingătoare construcții epice pe care le-am citit. Al cui e meritul: al romancierului Oișteanu sau al istoricului mentalităților cu același nume?

A.O.: Nu știu cît a contribuit romancierul din mine (atîta cît există). Dar am un principiu limpede: nu există fenomen, oricît de complicat, care să nu poată fi explicat în cuvinte simple. Unele istorii sînt simple povești. De pildă, Dimitrie Cantemir povestește undeva o istorioară care i-ar fi plăcut lui Borges, care probabil ar fi imaginat după ea o nuvelă-eseu. Pe la mijlocul scolului al XVII-lea, a domnit în Imperiul Otoman sultanul Ibrahim, numit „cel Nebun” (pentru că suferea de unele deviații sexuale). Aflîndu-se la o partidă de vînătoare, Ibrahim s-a îndrăgostit de o gazelă. El a ordonat să se facă din aur un model după vaginul acesteia. Așa cum prințul din basm și-a trimis slujitorii să caute prin regat o fată căreia să i se potrivească pantoful Cenușăresei, tot așa sultanul Ibrahim și-a trimis supușii prin tot imperiul să găsească o fecioară al cărei vagin să fie identic cu cel al femelei cornute. După îndelungi căutări, oamenii sultanului au găsit o frumoasă fată armeancă pe care au adus-o în haremul împăratului. O delicată poveste de dragoste, marcată de sexualitate zoofilă.

C.T.: Cum te simți acum, după apariția cărții?

A.O.: Obosit, dar mulțumit.