A absolvit ingineria, dar n-a profesat, că a venit revoluția. Oricum nu i s-ar fi potrivit. Face comunicare și PR, mai ales pentru chestii legate de Uniunea Europeană, pe care o crede excesiv de birocrată, dar absolut necesară României. Face și proiecte de dezvoltare, în care crede că ar trebui să se implice mai mulți, pentru că nu există acel silver bullet care să rezolve totul dintr-o lovitură.
Cristian Teodorescu: De unde ți se trage amorul pentru Delta Dunării?
Alina Jantea: De la Ivan Patzaichin, evident! Mai precis, de la proiectele la care lucrez împreună cu el și cu echipa care s-a format în jurul lui. Dar nu i-aș spune amor, i-aș spune mai degrabă respect, dublat de o curiozitate aprigă. Sînt doar la faza de apropiere la nivel intelectual față de Deltă, n-am avansat la emoții. Să vedem ce mai urmează.
C.T.: Să înțeleg că Ivan Patzaichin e un fel de sfînt al Deltei care își face/capătă prozeliți?
A.J.: Știu și eu ce să zic? Prin Deltă se spune că e „o icoană”. Nu mă pricep prea bine la nomenclatorul bisericesco-eroic, dar este într-adevăr foarte iubit. Și poate că vrea să facă prozeliți, dar într-un domeniu foarte precis: respectul pentru Deltă. Iar prin asta el înțelege să îi acceptăm mecanismele și metehnele, așa cum făceau oamenii locului acum 50 de ani, cînd el era copil, iar natura nu era maltratată încă de supratrafic cu barca cu motor, de suprapescuit, supraturism și alte excese. Se poate trăi bine în natură fără s-o împungi, s-o tragi de păr sau s-o machiezi ca pentru o seară de spectacol. Acum observ că atunci cînd vorbesc despre Ivan folosesc foarte des cuvîntul „respect”, dar cred că o fac pentru în vocabularul său e un cuvînt care revine frecvent.
C.T.: Ce poate face azi în Deltă un adolescent ambițios și bine dotat intelectual? Că, din cîte știu, nu există acolo vreo universitate sau măcar o facultate.
A.J.: E o întrebare foarte dureroasă. Oricum aș răspunde, o fac din confortul accesului direct la o școală superioară, unde pot ajunge fără să trebuiască să mă scol la 4 dimineața și să vîslesc pe întuneric cîteva ore. Ce-i drept, acum există acces la Internet, există comunicare la distanță, există soluții. Chiar și proiectele pe care le facem noi, dintre care o bună parte se adresează tinerilor.
C.T.: Să luăm cazul lui Ivan Patzaichin. Ce-ar fi fost el dacă nu ajungea la București, ca mare speranță?
A.J.: El spune c-ar fi fost pescar fruntaș. Orice-ar fi făcut, ar fi fost primul.
C.T.: Sulina a fost la un moment dat un oraș prosper, asta pe vremea cînd însemna ceva pentru administrația internațională a Dunării. Acum, acest oraș a ajuns un fel de fantomă a trecutului său. Ar mai putea deveni Sulina orașul de odinioară?
A.J.: Sulina, Europolis-ul lui Jean Bart, avea cam 15.000 de locuitori între cele două războaie mondiale, iar azi abia ajunge la 3.500. La Sulina s-a jucat, în 1870, primul meci de fotbal de pe teritoriul României (niște marinari englezi de pe o navă britanică staționată aici). Aici era un teatru, vreo opt-nouă școli de limbi diferite și un institut englez de marină. Sigur, toate astea se întîmplau pentru că era sediul Comisiei Europene a Dunării și era declarat porto franco. Nu cred că ar trebui să-și propună să fie din nou orașul de odinioară, dar ar putea deveni cu totul altceva, poate chiar mai spectaculos. Ar putea merge pe ideea de exotic (un port mic unde nu poți ajunge decît pe apă, cu istorie cît cuprinde, cam părăginită, dar pitorească…). În plus, fantomele sînt ceva exotic. E și un cimitir cosmopolit și plin de farmec pe acolo… Sînt ceva ingrediente de la care se poate porni.
C.T.: Știai că la Malcoci, o comună aflată la vreo zece kilometri de Tulcea, a existat un așezămînt de maici nemțoaice care au plecat de acolo, încît azi nu se mai știe aproape nimic despre ele?
A.J.: Am auzit foarte vag. Tot satul era de nemți, doar că au plecat aproape toți. Ca orice sat nemțesc, era construit temeinic, cu străzi late și cu o biserică pe măsură. Ei, după plecarea nemților, prin 2000-2004, acoperișul bisericii s-a prăbușit și mai are acum doar turnul cu ceas, care și el stă să cadă. Dacă autoritățile ar fi reușit s-o înscrie la timp în lista monumentelor de patrimoniu, ar fi avut șanse să obțină fonduri pentru restaurare. Acum, însă, tot ce se poate face e s-o conserve măcar așa, fără acoperiș. Repet, nu știu prea multe, din păcate.
C.T.: Cum de s-au prăsit nu numai la Tulcea, dar și în satele din Deltă comunități de greci, de italieni, în afară de lipovenii locului?
A.J.: Primul răspuns ar fi apa; călătoria pe apă e mult mai facilă, cînd te muți cu toată familia, cu copii, cu cățel, cu purcel. Și tot apa (cînd e navigabilă) înseamnă comerț, bani, prosperitate. Nu doar Sulina, dar și Brăila a fost un nod comercial atractiv zeci de ani, deci toată zona era un magnet. Italienii, de exemplu, un popor care știe ce înseamnă avantajul navigației, au venit pentru că acolo se construia mult, iar ei erau buni pietrari, avînd experiența carierelor de marmură din Italia. De fapt, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, și în București colonia de italieni era mare – mulți dintre ei erau arhitecți, ingineri în construcții, și lucrau la mari edificii publice sau case particulare. Clădirea în care sîntem noi acum, Asociația „Ivan Patzaichin – Mila 23”, care se numește The Ark, a fost construită pe la 1900 de un arhitect italian, Giulio Magni, și a fost inițial Bursa Mărfurilor. În doar zece ani, cît a stat în România, Giulio Magni a proiectat peste douăzeci de clădiri de mare amploare, majoritatea publice, printre care Academia Tehnică Militară, de aici de peste drum, Hala Traian, Nunțiatura Apostolică din apropiere de str. Știrbei, Școala Mavrogheni (de la Șosea, de lîngă Muzeul Țăranului). E interesant că, în afară de București, italienii erau masați mai degrabă în cele două extremități ale țării: Dobrogea și Banatul, cele mai eclectice din punct de vedere etnic, de altfel. În Banat veniseră, încă de prin secolul al XVIII-lea, mineri, muncitori forestieri, crescători de viermi de mătase și lucrători în orezării, împinși de luptele din Peninsulă și de situația economică proastă. România era o destinație pentru refugiați pe vremea aceea! Al doilea răspuns ar fi multiculturalismul Dobrogei, care plutește ca un abur și care s-a impregnat în oameni și locuri în secolele în care zona a fost sub administrație otomană. Sînt cam 10-12 etnii în Deltă, iar unii spun chiar 16-17 (după 1989 a apărut chiar o comunitate etnică nouă, maghiarii, veniți din Covasna și Harghita, stabiliți la Gorgova). Și pentru că satele sînt izolate, și-au și păstrat foarte bine obiceiurile. Despre lipoveni, de exemplu, se spune că au păstrat caracteristicile rușilor vechi pe care acum nu le mai regăsești în Rusia. Sînt o capsulă a timpului – mai puri decît rușii.
C.T.: Apropo, cum și de cînd de au apărut lipovenii în Deltă?
A.J.: Să tot fie spre 300 de ani deja. Puteți afla mai multe dintr-un documentar minunat, al Anei Preda, o jurnalistă de la TVR, ea însăși lipoveancă, Filipovenii și cazacii lui Nekrasov. Filmul are o componentă istorică, de investigație, dar și una antropologică. E aproape ca o poveste cu detectivi, pentru că încearcă să stabilească fluxurile de migrație ale lipovenilor, sau „staroverilor” (ruși ortodocși de rit vechi), dar lucrurile sînt foarte încurcate. De exemplu, știați că azi, în Tulcea, sînt trei comunități religioase diferite ale lipovenilor? Cu biserici construite, cu tot tacîmul. De fapt, chiar religia a fost motivul venirii lor în Deltă: staroverii s-au rupt de biserica oficială rusă în secolul al XVII-lea. Foarte pe scurt, lipovenii vin oarecum din două surse: una este din nord, de deasupra Ucrainei, și cea de a doua din est, din Caucaz. Frumoasă mi se pare și etimologia numelui lor, deși nu este complet elucidată. O versiune spune că ramura lipovenilor venind din nord ar fi trimis înainte pe un anume Filip, care trebuia să caute un așezămînt bisericesc primitor lîngă care să se așeze (din nou, religia!), așa se face că cei ce l-au urmat au început prin a se numi „filipoveni” și, ulterior, cuvîntul s-a transformat în „lipoveni”. O altă versiune, mai răspîndită, cel puțin printre ei, este că numele le vine de la „lipa”, care înseamnă „tei” în rusește. Nu își bat capul să explice care este legătura între lipoveni și tei, dar mi se pare că o legendă cu parfum nu are nevoie de justificări.
C.T.: Dacă în Deltă n-ai o barcă și instrumente de pescuit, cum te descurci?
A.J.: Greu sau deloc. Poate fără unelte de pescuit te-ai mai descurca, dar fără barcă e exclus. Dintre cele 25 de localități ale Deltei, doar în vreo trei-patru se poate ajunge de pe uscat. Și nici dacă ai barcă nu e ușor; vă dați seama cum e să fie iarnă, Dunărea să fie înghețată bocnă și pe tine să te apuce durerea de dinți? Sau o apendicită acută? Sînt 15.000 de oameni acolo, pentru care, inclusiv din acest motiv, am un mare respect.
C.T.: Un copil eminent din Deltă, care face studii înalte, are motiv să se întoarcă acasă după aceea?
A.J.: Da, da. Multe motive. 15.000 de motive, dac-ar fi s-o spun ca pe o replică dintr-un film american. Să ajute la ce încearcă Ivan să facă, să facă prozeliți, alături de el, pentru religia respect pentru Deltă. Să găsească idei despre cum se poate îmbunătăți viața oamenilor și apoi să le pună în practică. Să inventeze un tip de infrastructură verde, care să facă transportul mai ieftin și mai facil, fără să strice cuiburile lișițelor de pe maluri, așa cum fac acum bărcile cu motor de mare viteză cu valurile pe care le produc. Să găsească soluții de telemedicină, teleeducație, de administrație publică eficientă. Să coordoneze servicii de turism inteligente și originale, destinate turiștilor sofisticați și educați, care înțeleg că a petrece o vacanță în Deltă e un privilegiu. Și, pînă la urmă, să trăiască bine, să se bucure de nuferi, de orăcăitul broaștelor, de fîșîitul păsărilor în zbor.
