Adrian Papahagi: „Haideţi să spargem televizoarele!!!“

Fundaţia Creştin-Democrată. Cică ei sînt învingătorii. Aşa că s-au unit. PDL cu ICCD cu PNŢCD şi cu PNR prin manifestul „Sus inima!“

Reporter: S-a căsătorit EBA. De ce există o obsesie / un complex al Elenei în istorie: Troia, Ceauşeasca, Udrea?

Adrian Papahagi: Aţi uitat-o pe Sfînta Elena, mama împăratului Constantin, ca să vă dau peste cap înşiruirea, introducînd sfinţenia în tablou. Pentru istoria noastră recentă, nu trebuie uitată nici Elena Lupescu… Aş putea să mă transform într-un sofist Gorgias al timpurilor noastre şi să scriu un nou elogiu al Elenei, justificînd viclenia şi lăudînd feminitatea. Nu o voi face în cazul Elenei Ceauşescu, care era şi urîtă, şi proastă, şi rea; pe celelalte Elene româneşti le răscumpără feminitatea, care de la Ho­mer încoace mută oştiri şi prăbuşeşte eroi. Etern-femininul, blestem şi atracţie.

Rep.: Epaminondas este Papahagi sau Băsescu?

A.P.: Băsescu; eu sînt mai puţin marţial. Eu îi prefer pe Pericle (am şi avut un strămoş cu acest nume) sau pe Solon: politicieni normativi, înainte de a fi mari generali. Băsescu însă e un tactician de geniu, fără egal în România. Cu timpul, a cîştigat şi multă înţelepciune. E nativ deştept şi articulat retoric. Dacă ar avea o viziune istorică şi culturală amplă, ar fi omul de stat perfect. Dar acolo îi putem da şi noi o mînă de ajutor.

Rep.: Cum justificaţi raţional iubirea lui Papahagi pentru jupînul Băsescu? Vă puteţi împlini utopiile? Este mîna cea lungă şi muşchiuloasă?

A.P.: Nu e iubire, ci apreciere. Nu idolatrizez oameni (vii sau morţi), nici idei (utopii) – creştinismul m-a imunizat la asemenea derive. Băsescu e un bărbat de stat curajos şi patriot într-o lume plină de şovăielnici, demagogi, grăjdari sau chiar ticăloşi. Te priveşte tăios, vorbeşte răspicat, atinge esenţialul şi vorbeşte despre ţară, nu despre şmecherii. Nu vrea să te mituiască, nu e viclean. Dar pare neiertător cu căcănarii (folosesc cuvinte prea tari, nu?). Are ceva cavaleresc, în ciuda caricaturii pe care mulţi i-au făcut-o. Îmi place fiindcă şi eu sînt neiertător cu nulităţile care vor să pară mari oameni. Respect omul simplu, iubesc „baba murdară pe tălpi care se roagă lui Dumnezeu“, vorba lui Ţuţea, şi îi pun oricînd deasupra plagiatorilor, impostorilor, analiştilor cu soldă sau politicienilor de carton cu care mai nou sînt obligat să mă iau la trîntă. Ei bine, Băsescu e din categoria oamenilor dintr-o bucată. Are defecte, dar e întreg, nu e un soi de curte­zan uns cu toate alifiile, cocoţat în vîrful statului. Dacă trec din psihologic în raţional, e destul să mă uit la marile bătălii ale lui Băsescu ca să-l respect. A ales calea euroatlantică şi s-a legat de catarg, ca Ulise, ca să nu-l atragă vocea Rusiei şi alte voci de sirenă. A apărat justiţia pînă cînd aceasta şi-a lepădat scutecele şi-a început să sugrume şerpi, ca Hercule în leagăn. A vrut reforma în învăţămînt, justiţie, sănătate, muncă, şi-a făcut comisiile lui, a pus oameni deştepţi la treabă şi a dat guvernelor temele gata făcute. Aceste lucruri vor rămîne după el. Greşelile şi stridenţele le decontează deja de multă vreme.

Rep.: Caracterizaţi peştera de astăzi a politicii româneşti. Ca­re-s bestiile, care-s prizonierii?

A.P.: Peştera lui Platon este ignoranţa. Prizonierii din întunericul peşterii văd umbre pe zid şi le iau drept realitate. Azi oamenii nu sînt ţintuiţi de un zid, dar sînt pironiţi în faţa televizoarelor şi iau tot ce văd acolo drept realitate. Asta e marea înşelătorie a „realităţii“ mincinoase şi vina servituţii liber consimţite. Ca în alegoria lui Platon, avem nevoie de lumină. Trebuie să izgonim umbrele şi vocile mincinoase, să ieşim din peştera imbecilităţii şi să descoperim soarele, adevărul, frumuseţea semenilor noştri. România televiziunilor mincinoase se sufocă, se scufundă în întunericul urii, se scofîlceşte! Haideţi să spargem televizoarele!!!