Simona Tache vs Mihai Radu

Mama, buba!

Bărbatul e bărbat, dom’le. E lat în umeri, păros, musculos şi puternic. La începuturile omenirii, ducea singur în spate ditamai bivolul (pe care tot singur îl vânase), iar în zilele noastre, cară frigidere, taie porcul, repară prize sau montează dulapuri de la IKEA. 

Bărbatul e vânător, e războinic, e brută, e fiară sălbatică. Sunt foarte puţine lucrurile în faţa cărora forţa lui se înmoaie, foarte puţine cele de care se teme. Exemplu: „Mă doare puţin în gât. Crezi că e ceva grav?“. Când îţi spune asta, vânătorul din el tremură ca piftia, războinicul s-a scăpat deja în armură, iar bruta are ochii mari şi nevinovaţi, de copil care cere protecţie. Îi spui că sigur nu e grav, dar îl vezi că nu te crede. Îl vezi cum tresare la fiecare fâlfâit de perdea. „Să închidem geamul, mi-e să nu mă tragă curentul“, zice… Hercule a avut bulan că, în timpul în care-a făcut alea douăsprezece munci, nu l-a durut deloc în gâtuţ. Dacă-l durea, nu mai făcea nimic. Se trântea într-un pat, îi miorlăia pierit lu’ nevastă-sa un „Îmi faci şi mie un ceai? Parcă am şi puţină febră!“ şi aia era, ar fi trăit leul din Nemeea şi-n ziua de azi… 

O răceală, o unghie ruptă, o bubiţă, o mică diaree şi animalul care căra bivoli şi frigidere e la pământ. Suferă, se poartă de colo-colo cu fineţea cu care mişti un ouţ şi se teme pentru viaţa lui cum nu s-a temut niciodată când a plecat la război. 

Iar de se-ntâmplă să vadă un ac d-ăla mic pentru vaccinuri sau o eprubetă cu sânge, S-A TERMINAT! 

Dacă Ştefan cel Mare era cu-adevărat deştept, în loc să se ducă să se omoare cu turcii sosiţi „câtă frunză şi iarbă“, le-ar fi arătat o seringă. Se termina războiul în două secunde…

Cînd boala e sănătate curată

Cîteodată femeia pune un soi de privire în perete, asemănătoare cumva cu burghiul vecinului: ştii că nu va trece mult şi te va enerva. E ceva între căutătura vizionară peste mări a lui Magellan şi perspectiva unei dureri gratuite povocate aproapelui din uitătura lui Hannibal Lecter.

În astfel de momente o poţi auzi:

– Ce-ai zice să mutăm… iar din acest moment nu mai auzi pentru că-ţi ţiuie urechile şi, de la tensiune, ţi-a dat şi sîngele pe nas. Ai fleşuri din trecut cu degetele prinse sub frigider, cu coloana zdrobită sub bibliotecă şi membrele tremurînd. Dar ea continuă:

– …ce-ar fi să mutăm dulapul ăsta din sufragerie în baie, să-l punem suspendat pe perete – dai tu nişte găuri – iar în el să băgăm frigiderul, debaraua şi o cameră ca să cîştigăm spaţiu?… Ne trebuie spaţiu.

Nici Gagarin n-a spus asta cu gura atît de plină. Sau poate că nu vrea să mute ceva. Poate că vrea o curăţenie generală inopinată. Asta e ca o mobilizare generală pe timp de război: toate legile se suspendă, nu te mai duci la bere, nu te mai uiţi la televizor, nu mai citeşti, pentru că au atacat armatele pufului de plop. Iar dacă vrei să o şi enervezi poţi să-i spui că ţie nu ţi se pare c-ar fi praf. Legea marţială scrie pe tine.

Aşa că, indiferent ce ar urma să se întîmple, cînd vezi că îi apare privirea…, adică Privirea, trebuie să ai ceva la îndemînă: o durere de cap (deşi cu asta s-a brenduit ea), o indigestie (nu prea multe, că după aia iar îşi aminteşte c-ar trebui să gătească mai des, ceea ce, cu siguranţă, nu-ţi doreşti), o stare febrilă (de evitat pe cît posibil oboseala şi starea generală slăbită – acestea pot fi puse în strînsă legătură cu faptul că ai ajuns acasă după miezul nopţii). Cu siguranţă va avea grijă de tine, doar ştii cît de mult îşi doreşte un copil.

Articol apărut in revista Caţavencii din 24 august 2011, Nr. 9