Mihai Radu vs Simona Tache: Despre poze

E vremea pozelor ce mor

E foarte important pentru femei să aibă decizia pe poze într-o relaţie. E un fel de Minister al Pozelor. Tu nu ai voie să ştergi nici măcar pozele din telefonul tău.
Avînd drept de viaţă şi de moarte pe poze, ştie că poate manipula, ştie că peste ani singurele dovezi vor fi pozele. Mai toţi nepoţii se miră cum de s-au cuplat bunicile lor cu pocitaniile alea de bunici. Nu este decît efectul unei bune trieri a fotografiilor.

Femeile pot lua decizii doar pe bază de poze. Două femei care se uită la un bărbat de la o masă alăturată se întreabă:
– Oare acest bărbat e aşa de mişto şi-n realitate, adică în poze, cum pare în viaţa de zi cu zi?
Pozele reprezintă pentru femei ce e sexul pentru bărbaţi: proba supremă.
Fie că merg în concediu, fie că nasc, fie că naşte o prietenă, fie că nu naşte nimeni, femeile aleg poze, le studiază, şterg poze, dau verdicte despre oameni pe baza lor.
O poză nu face cît o mie de cuvinte, pentru că, de cele mai multe ori, poţi fi expediat cu doar două-trei:
– Îîîî, ce bocciu e ăsta!

Probabil că era o adevărată tragedie pentru un pictor să-i comande o femeie un portret. Primele 30 de lucrări erau aruncate la Recycle Bin. Ultimul tablou cu chipul unei domniţe la 30 de ani era terminat cînd ea era o baborniţă de 800 de ani de stră-stră-nepotul acelui pictor.
– Eh, aşa da, zicea hoaşca uitîndu-se cînd în oglindă, cînd la tablou. Parcă se mai apropie. Apoi i-l face guler stră-stră-nepoţelului.

Ai Ministerul Pozelor, ai puterea.
 

Faruri, filme, fotografii

Numai cine n-a luat la puricat un calculator de bărbat, spărgând parola folderului numit „Arbori cotiţi cu biele nedemontabile“, nu ştie că şi ei sunt mari iubitori de fotografie şi chiar pasionaţi colecţionari. Mai ales imaginile de artă îi atrag, indiferent de mărimea şi numărul ţâţelor eternizate de cameră, de dimensiunea grupului de oameni (şi/sau animale) adunat în jurul lor, precum şi de întrebuinţarea acestora. Până şi domnii ajunşi la vârsta senectuţii deţin o astfel de colecţie, doar că, în loc să fie digitală, e pe print şi conţine câteva ambalaje boţite de ciorapi Adesgo şi mai multe decupaje cu Zina Dumitrescu prezentând pardesie şi berete tricotate sau Romaniţa Iovan defilând în pantaloni de ski.

Nici cea de-a şaptea artă nu-i lasă indiferenţi. Nu există bărbat să nu fie un mare-mare (mare!) cinefil. Dintre filmele care nu lipsesc din nici o colecţie serioasă: Gât adânc, Masacrul vibratorului din Texas, MPCMPSLF* vs. adolescenţi, Nesătula, Zbucium de catifea, Un nou diavol în domnişoara Jones, Nucile spaţiale, Fund proaspăt şi adolescentin, Blondelicioasa, Adânc ­înă­untrul Jennei Jameson, Veneraţia poponeţului, Masacrul cu scule electrice din tabăra „Pinii drăgălaşi“, Pisicuţele din Frăţia Sexului sau Arme pentru distrugerea dosurilor.

Selecţia e făcută cu grijă şi acribie, după vizionarea repetată cu ochi extrem de critic şi câteodată chiar cu creionul în mână. Numai peliculele care ridică probleme profunde şi serioase, uneori chiar de mai multe ori, se califică să intre în colecţie.

Mai repede trece cu vederea femeia o poză în care a ieşit cu nasul mare şi îi stă părul naşpa decât bărbatul un film care nu îndeplineşte standardele lui de exigenţă, iar eroul principal pare că are nasul mic.

* Mame pe care mi-ar plăcea să le…

Publicat în Cațavencii, nr 45, 14-20 noiembrie 2012