Cîțu și Orban au simțit – asemeni clovnilor – că mulțimea cam începe să strâmbe din nas, că oamenii vociferează, că nu se mai râde cum se râdea acum câteva săptămâni. Și-atunci au venit cu treaba asta: vom candida și la prezidențiale.
S-a rupt sala, hohote, tăvăleli, avorturi spontane, bătrâni care au continuat să se hăhăiască minute bune și după ce inimile li s-au oprit.
Da, vedeți că se poate? Așa da. Rar o confruntare electorală a fost mai jalnică decât asta.
Orban a coborât în bernă mina mortuară a seriozității: se gândește foarte serios la candidatură!
Cîțu a făcut mai întâi niște plecăciuni în fața lui Iohannis, absolut grețoase: actualul președinte e modelul său politic! Cum ar putea fi Iohannis modelul politic al cuiva? Mă rog, al cuiva care nu vrea să dea o limbă complezentă. Dar, mai ales, al cuiva care de când a ajuns la putere ne tot spune cât de liberal e, cât de mult liberalism conține, cât liberalism poate să emane el pentru România. Ce are Iohannis de-a face cu liberalismul? Absolut nimic. Banii câștigați la negru nu sunt tocmai „liberali“, acte falsificate pentru moșteniri – nici ele.
Mult dincolo de limitele decenței sunt declarațiile lui Cîțu despre cum și-a condus și își conduce și-și va conduce viața după principii liberale, dar niște principii liberale tare ciudate, din care lipsesc, spre exemplu, orice referințe la Servicii. Sau unde sunt principiile liberale atunci când Florin Cîțu face poze de grup înconjurat de Daniel Constantin și de mulți alți Daniel Constantin, tot atâtea scursuri ale unei societăți deloc liberale?
Urât e să te tot răstești la istorie, pentru ca la final să te spârcâi niște nimicuri.
1.810 vizualizări
