ROBERT ȘERBAN: „Omenirea nu se mai distrează citind, ba dimpotrivă, e cam necăjită pe carte“

Ne întîlneam în fiecare an, ba la Timișoara, ba la București, la vreun tîrg de carte. De doi ani, pauză. Robert e în continuare poet, realizator de emisiuni TV, editor. Să nu uit –  a absolvit două facultăți: Arte și Design și Construcțiile, ceea ce se cunoaște și în interviul nostru.

Cristian Teodorescu: Ca om de televiziune și observator sagace ce ești, cam în cît timp se confecționează o vedetă TV?

Robert Șerban: Nu se mai poate peste noapte, indiferent ce dotări ai în CV. Depinde mult și de domeniul în care viitoarea vedetă acționează. Una e să prezinți știri, rețete culinare ori medicale, mașini, alta – concerte simfonice, expoziții de artă conceptuală ori cărți de autori români. Mai intră în calcul ora de apariție pe sticlă, durata, formatul emisiunii, canalul de difuzare. Iată: pînă și în televiziune e nevoie de niscaiva timp, fiindcă oferta e variată și tot mai năstrușnică, interesul pentru „sticla mare“ s-a spart, deci și impactul cioburilor ei. Iar dacă mai emani și aere de vedetă, deși nu ți s-a dus bine pudra de pe nas și nici fondul de pe frunte, atunci poți albi degeaba cu lavaliera-n gît, că n-ai parte nici măcar de-o vendetă.

C.T.: De ce nu se bucură de trecere prezentările de carte la TV, chiar dacă sînt – erau! – făcute de oameni remarcabili, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Costi Rogozanu?

R.Ș.: Fiindcă, din nefericire pentru noi – cei care scriem și care trăim cu un picior (nu cu ăla cu care scriem) în lumea asta, a literaturii –, cartea pierde continuu din snagă, de parcă ar avea o tăietură adîncă pe undeva. Realitatea dovedește că e tot mai dificil de citit cărți, vremea se comprimă, nici spațiu unde să pui volumele de hîrtie nu-i, iar gadget-urile-s făcute pentru filme, muzici, poze și game-uri, nu pentru pdf-uri ori e-book-uri. Poate să zică oricine orice, omenirea nu se mai distrează citind, ba dimpotrivă, e cam necăjită pe carte.

C.T.: În România se citește puțin de tot. A mai venit și pandemia, de nu s-au mai ținut tîrgurile de carte, unde se mai aduna lumea. Cum s-ar putea deschide mai larg ușa către lectură?

R.Ș.: Spun un truism – nu că pînă acum aș fi fost original –, dar singura șansă a lecturii, ce ar trebui jucată rapid, e în școli. În cea primară și, poate, în cea gimnazială. Dacă de acolo lipsesc cărțile, scriitorii care să-i vrăjească pe ăia micii, să le arate magicurile pe care lectura le poate face atunci cînd ei vor crește, ușile (ni) se vor trînti în nas. Deja trage curentul din toate părțile.

C.T.: Ce legătură e între consumul – cum zic statisticile – de săpun, de pastă de dinți și de carte?

R.Ș.: Păi, dacă ești dintre cei care mănîncă, pur și simlu, carte, n-o poți face nespălat pe mîini și pe măsele, că te îmbolnănești și te doare burta cu care stai pe (o altă) carte. Ca să citești, ca să ai timp pentru acest exercițiu dificil și cronofag, care nu-ți dă prea multe grade de libertate – nu te lasă nici să te uiți la TV, nici pe telefon ori computer, care nu se-mpacă nici cu mîncatul cinei în același timp ori cu conversatul cu perechea –, chiar trebuie să îți poți permite. Să ai cu ce. Lectura e plăcere, viciu, necesitate, lux. E – chiar dacă pare aroganță – un etaj nițel mai sus, în care intelectul nu doar că ar fi musai să dea cu nasul, ci să rămînă captiv acolo, fiindcă ar trebui să-i placă ce vede și, oricum, are de unde alege.

C.T.: Ne consolăm că nici alte neamuri nu se mai omoară cu cititul. Ca și cum am zice: „E bine, că – uite! – și alții sînt proști“. Dar că ne iau bulgarii la lectură de ce nu zicem?

R.Ș.: Bulgarii ne iau fața la multe, de la creme hidratante, turism și autostrăzi pînă la rahatul de trandafiri și introducerea monedei euro în circuitul național. Am vizitat, în urmă cu trei ani, castelul Reginei Maria, de la Balcic, și am căutat să-mi imaginez cum ar fi fost dacă ar fi rămas pe mîinile noastre… Am deschis îngrozit ochii! Am stat, recent, cîteva zile pe malul bulgăresc al Mării Negre. Zău, ar fi cazul să mutăm comparația spre… Albania, poate am avea niscaiva șanse la locul 1, deși cei care au fost pe acolo vin cu multe povești frumoase. Domnule Teodorescu, uitați-vă la decidenții politici, de ieri, de azi, de – Doamne, ferește! – mîine, la decidenții culturali (cărora le place îngrozitor de mult să aibă puterea numai ca să fie scuturați de moliile de pe sacourile ce le-au rămas largi și lungi, fiindcă ei s-au tot micit, din varii motive – de la vîrste pînă la caractere –, și în care arată ca niște sperietori), și avem o bună parte a explicațiilor pentru care a ajuns România ce-a ajuns astăzi, inclusiv România culturală.

C.T.: Cum e povestea Poemului Curcubeu (un experiment) care a apărut de curînd în librării? O probă de rezistență? Un pariu cîștigat pe care ai fi putut să-l și pierzi?

R.Ș.: În 2019 împlinisem 49 de ani, pornisem spre 50, motiv de încordare. Și fiindcă, de ceva timp, poeziile pe care le scriam erau tot mai concentrate, cu tot mai puține versuri și mai puține cuvinte, m-am întrebat dacă mai sînt în stare să stau pe scaun și să scriu literatură cîteva ceasuri bune. Dacă aș fi încercat asta acasă, nu mi-ar fi reușit, aș fi cedat tentațiilor de tot felul. Așa că am zis să fac pariul cu mine public. Dacă e să îl pierd, măcar să o fac en fanfare și să fiu de miru’ lumii. Prin urmare, într-o sîmbătă de octombrie, am mers într-o galerie de artă din Timișoara și, în cadrul unui eveniment intitulat Baroque II Urban, am intrat în Ziua de lucru a poetului. Adică am muncit opt ore continuu, cît e o zi de serviciu. Curcubeul mi-a ieșit din versurile scrise cu carioca, fiecare vers avînd o altă culoare. Surpriza a fost că după ce au trecut cele opt ceasuri aveam chef să scriu în continuare, mă încălzisem, însă pariul era cîștigat: am rezistat. Am scris, sub autodicteu, un poem autobiografic despre cei mai răi ani din dictatura lui Ceaușescu, anii ’80, cînd am ieșit din copilărie și am devenit adolescent, elev de liceu. Ei bine, abia după vreun an și jumătate am derulat sulul de hîrtie pe care am scris, am citit și am hotărît să public poemul. Iar Casa de Pariuri Literare, editură ce, în plină pandemie, dar și acum, cînd se intră iarăși în fel de fel de restricții, a scos zeci și zeci de titluri de literatură română contemporană, a ieșit în librării cu poemul. Mai mult, editura a ținut să dea atît o variantă audio isprăvii, cît și una video, ambele putînd fi accesate prin scanarea codurilor QR existente în cartea de hîrtie, care e foarte arătoasă, are chiar și poze color. Așa că: 4 în 1!

C.T.: Din categoria „Numai la noi se putea întîmpla“. Venirea pandemiei a adus un respiro pentru oficialitățile din Timișoara care și-au prins urechile în organizarea treburilor pentru Capitala Culturală Europeană. Adică „E bine, că stăteam prost“?

R.Ș.: Nu, mai degrabă e un „Ceva bun tot s-o întîmpla, Doamne-ajută!“. Iar asta fiindcă s-a făcut, de la început, din 2016, confuzia între arhitect și constructor – ca să vorbesc în metafore, ca poeții. S-a crezut că echipa care a pus cap la cap ideile strînse din lumea culturală (a Timișoarei și a celei din afara ei) și a realizat, astfel, proiectul cu care capitala Banatului a cîștigat titlul de Capitală Culturală Europeană (CCE) va putea să îl și pună în practică. Adică greșeala de a-l însărcina pe arhitect să ridice și casa, nu doar să-i facă planul. Și acum sîntem cam în același punct: „arhitecta-șefă“ vrea să rămînă șefa acestui, deja, vechi șantier în care nici fundația nu s-a turnat, deși contractul de dare în folosință expiră acuși, în 2023. E atît de evident că-i un eșec, că nu i-a ieșit, că nu ne-a ieșit, în fond, încît o demisie n-ar mai salva nici măcar aparența de lucrează ceva, orice. Așa că eșecul se scurge mai departe… Primarul Timișoarei, Dominic Fritz, ales în 2020, a încercat să găsească ieșiri din criza în care sîntem cu proiectul CCE 2023, însă, deocamdată, situația e în cercetare. Dar sperăm că… Doamne-ajută!

C.T.: Ce zic locuitorii primului oraș liber de comunism despre bulibășeala politică din ultimele săptămîni?

R.Ș.: După 31 de ani, cînd s-au întîmplat și au fost văzute cam de toate, mai nimic nu ne mai scoate, cu adevărat, din șpais (în Banat, cămară pentru alimente; din germanul Speise). Poate doar așa, ca să completăm golurile, proviziile. Și de ce-am ieși? Să fluierăm partidele de dreapta ce nu reușesc să țină o alianță care să guverneze, cît de cît, și să-și creeeze, astfel, un argument pentru viitoarele alegeri? Ca să clătinăm din capete, încă o dată, că liberalismul autohton e aprig în declarații, dar bleg în oameni? Ca să vedem cum PSD-ul crește, crește, crește, deși e varză, prea puțin à la Cluj? Ca să ne minunăm că, în loc să ia, cu ambele mîini, și apoi să cheltuiască în folosul acestei țări, atît de furate în cei 31 de ani, miliardele de euro pe care UE ni le oferă, cei care au fost învestiți cu puterea încearcă să se fenteze unii pe alții, cînd nu fac schimburi de palme și pumni în văzul lumii? Mai bine-n șpais, the last frontier.

C.T.: Acum, cu cel de-al patrulea asalt al COVID-ului, cum se descurcă timișorenii?

R.Ș.: Mulți dintre cunoscuții mei și-au făcut vaccinul, iar asta le ridică barierele și le deschide ușile de la granițe, avioane, autocare, restaurante, spectacole, întîlniri de afaceri, jocuri, jucării. Din fericire, situația economică de aici, din Banat, e bunicică, nu e șomaj, dimpotrivă, se caută continuu mînă de lucru pentru diverse servicii, salariile sînt măricele. Pe de altă parte, s-au scumpit – ca peste tot în patrie – combustibilii, curentul și restul. Vine, culmea, iarna. Plus COVID-ul ăsta, numărul 4, ne-nghesuie de numa’. E un cockteil ciudat, pe care sper să nu-l bem pînă la fundul paharului, fiindcă altfel o să ajungem la fundul sacului. Și al răbdării.

C.T.: Pentru cine scrii?

R.Ș.: Scriu pentru mine. Public pentru tot mai puținii cititori (care, spun un secret, mai toți scriu).

C.T.: Nu-ți vine din cînd în cînd să te cațări pe pereți?

R.Ș.: Nu, fiindcă pe pereți am tablouri și nu vreau să mă trezesc cu ele-n cap. Prefer să-mi iau, uneori, cîmpii. Ăștia, de Vest.