Sceptică din categoria celor mîntuiți, Doina Jela observă lumea cu atenție de entomolog și o povestește incomod pentru conștiințele somnolente. Recent i-a apărut Efectul fluturelui, un roman despre vinovății uitate și despre crime rămase nepedepsite.
Cristian Teodorescu: Ce treabă are efectul fluturelui cu femeile din echipa de investigatori pe teren a lui Dimitrie Gusti?
Doina Jela: La drept vorbind, nici o treabă, dar au fost obligate să aibă una, fiindcă le-am adunat eu într-o aceeași poveste și a trebuit să… interacționeze. Este adevărat și că, la fel ca multe „metafore științifice“, conceptul e foarte poetic și foarte ofertant pentru ficțiune, ca și Diagrama Ishikawa, de care m-am servit în precedenta carte de ficțiune, Villa Margareta, și care nu și-a pierdut nici azi aura pentru mine. Trăim în incertitudine și așa o să și murim. Așa că m-am folosit de găselnița lui Lorenz în al doilea roman al meu pentru a merge pe urmele haosului din viețile personajelor și a vedea cum și de unde au luat-o ele razna. Cum și cînd s-au… „smintit“. Alt cuvînt care mă fascinează. Și cred că are și de ce. Acum, încercînd să vorbim serios pe tonul de glumă obișnuit în parohia ta, azi atîția fluturi bat din aripi, că nu știi consecințele cărei bătăi le ai de gestionat. Am vrut să sugerez, prin tema oricum ofertantă la care m-am oprit, că interbelicul românesc este mult mai complex decît a părut mult timp, în vreme ce reflexul nostru de a simplifica și de a gîndi în scheme rămîne constant, dacă nu se consolidează.
C.T.: A reapărut în pandemie conversația epistolară – cel puțin în cazul tău și al Oharei Donovetsky – din care, ziceți voi, a rezultat un cozonac frămîntat la patru mîini.
D.J.: Oh, da, a fost o îndeletnicire domestică, plăcută și de maximă concentrare, care mi-a prilejuit împrietenirea cu o persoană minunată și ne-a ajutat pe amîndouă să ne sustragem smintelii. Pe O.H., aflată acolo în Dubai, departe de țara de unde-i veneau vești, știri și non-știri, și sinistre cifre despre numărul halucinant de morți, de infectați, de secții ATI, și pe mine, care, în paradisul din Bucovina unde reușeam să mă retrag cînd dădea colțul ierbii și cînd nimeni n-avea nevoie de mine în altă parte. Amîndouă resimțeam la fel, ca derutantă, neliniștitor de reală/ireală, realitatea pe care ți-o imaginezi cu atît mai înspăimîntătoare cu cît distanța și contrastul o fac mai abstractă.
C.T.: Tot în pandemie a reapărut și dictatura: dictatura medicală. Cel puțin așa susțin diverse persoane. Trăim în dictatură și nu ne dăm seama?
D.J.: O sminteală, mai ales asta, te rog să mă ierți. Eu, ca și tine, de altfel, am în familie medici. Așa că știu, știam cum înnodau la spital gărzile și programul de consultații și cum își făceau, pe sub costumele alea de extratereștri, nevoile în pamperși. O nepoată este medic pe elicopterele SMURD, care făcea curse internaționale cînd nu mai erau paturi dotate cu aparatura necesară sau era nevoită să lase bolnavii în curte, în corturi, i-a văzut agonizînd, dîndu-și sufletul fără a putea să-i ajute. Știu și cum, nici pentru ei, regimul ăsta n-a rămas fără consecințe. Așa că nu sînt bine plasată nici măcar să persiflez sintagma. Demența asta, a conspirației, sub sloganul „Români, fiți deștepți, vi se pregătește ceva“ care se reactivează cu fiecare nou prilej, ca un focar de incendiu care e stins aici și izbucnește în altă parte și nu se mai termină, este exasperantă. Vezi reizbucnirea lui cea mai recentă cu „Nole“ al nostru. Noi stăm liniștiți cînd la o azvîrlitură de băț, în Rusia putinistă, sînt încarcerați adversari politici și e redusă la tăcere orice alternativă, cînd țara „vecină și prietenă“ ocupă teritorii, trimite „ajutor frățesc“ ca acum mai bine de o jumătate de secol, în Kazahstan, care-și marchează imaginarul teritoriu imperial cu trupe și ne indignăm cu mare vitejie de vorbe că un guvern al unei țări îndepărtate nu exceptează de la lege un tenisman. Ceea ce îți dă o idee cît de bine s-a asimilat la noi practica egalității în care unii sînt mai egali decît alții, exersată vreme de cincizeci de ani și cum a intrat ea în ADN. La noi, bizară este Angela Merkel stînd la coadă la supermarket sau un președinte de țară mergînd la serviciu pe bicicletă; un sportiv de geniu care încalcă legile este o excepție zgomotos acceptată. Înfrățirea, solidarizarea cu el, în căutarea unei stime de sine, a unei revanșe, a unei consolări prin procură pentru vechi răni nevindecate și neștiute se tot reactivează, o dată pe săptămînă, într-un climat supărăcios, de orgoliu rănit, care însoțește pandemia.
C.T.: C.V. Tudor, tribunul, se avea bine cu fosta Securitate și cu foștii securiști care, la rîndul lor, se aveau bine cu băieți din SRI, care-i vindeau, prin foști, ponturi lui CVT. Ce crezi despre afirmația că, mai nou, Serviciile au ajuns la guvernare? Despre zicerea că AUR și USR ar fi opera Serviciilor ce părere ai?
D.J.: Eu nu m-am oprit suficient asupra acestui vast capitol privind tentaculele în postcomunism ale Securității, ca să emit păreri. Era, oricum, prea vast pentru a spera să devin expertă în el; m-am limitat strict la relevanța temei pentru cărțile la care lucram: eficiența cu care Securitatea a distrus țesutul social, încrederea, reperele etc. Dar, dacă după un oscior se poate reconstitui tot dinozaurul, atunci cînd dinozaurul e viu, proteic și extraordinar de dotat pentru supraviețuire, cred că e nevoie să fii nuanțat în deducții. Cred, pe de altă parte, că pe lîngă paralizia pe care o induce dinozaurul ăsta țesutului social, deficitul de reactivitate, aplecarea spre derizoriu, minor, marginal, lipsa noastră de educație întru civism și de responsabilitate colectivă ne fac incapabili să generăm o clasă politică mai viguroasă și să-i acordăm încredere. Așa că și dacă nu știm, dragă Cristian, care secretar de stat e nepotul cărui securist de acum patru decenii, e suficient să știm al cui fiu este Rafila, de exemplu, ca să vedem și pînă unde și-a întins caracatița tentaculele, și că ne lipsește vigoarea de a lupta cu caracatițele. Și cît sîntem de puțin dotați pentru a lupta cu propria noastră ignoranță, lipsă de discernămînt, neputință de a distinge știrea de non-știre, bătaia de fluture care vestește sfîrșitul lumii de cea care ne-a dărîmat gardul dinspre pădure; și că, pe ăsta, trebuie să lăsăm orice trăncăneală și să punem mîna să-l ridicăm din nou.
C.T.: Ai scris două cărți de cînd e pandemia. Altfel, cum te ferești de îmbolnăvire?
D.J.: Primul lucru pe care l-am făcut pentru a mă feri a fost să mă vaccinez. De trei ori, cum mi s-a spus de specialiști, nu de modiste, nu de stomatologi, nu de agitatori populari, nu de trompete ale orgoliului nostru veșnic rănit, vorba lui Cioran. Pe urmă, cum ți-am spus, am plecat din aglomerație. Nefiind nici cine știe ce sociabilă, iar petrecăreață nici atît, m-am izolat: cărți, filme, muzică. Cred că rețelele, mail-ul, Facebook-ul, Mess-ul, cîinii, pisicile, pădurea mi-au fost de ajutor. Sartre, unul care știa multe și nu știa nimic, a zis și el în viața lui un lucru just: treaba noastră, de oameni mici și proști, nu e ce-au făcut Ei din Noi, ci ce facem noi din ce-au făcut ei din noi. Adică nu ce dărîmă Fluturele, ci ce, din ce a dărîmat Fluturele, trebuie să ridic eu iar și iar, cu mînuțele amîndouă.
C.T.: 2022 – mai bun, mai rău, la fel ca anul trecut?
D.J.: Eu, una, clar că doresc tuturor să fie mai bun ca 2021. Dar nu știu și nici nu cred că știe cineva cum va fi…!
1.339 de vizualizări
