Chiar dacă unii mai vorbesc și astăzi despre „arta războiului“, ce e, de fapt, în capul celor ce folosesc războiul pentru a se agăța de putere? Cît e de zdravăn la minte Putin care are la activ războaie în Cecenia, Georgia și în Siria înainte de a-și fi trimis soldații în Ucraina? Ce se întîmplă în mintea celor care-l urmează și cu cei care-l votează? La întrebările astea și la alte cîteva răspunde psihiatrul Gabriel Diaconu.
Cristian Teodorescu: Puterea paranoizează, cum se zice, sau trebuie să fii de la început puțin paranoic ca să te agăți de putere ca înecatul de pai?
Gabriel Diaconu: Sînt două variabile universale care descriu insula dorințelor din fantezia fiecărui om: puterea și căderea. Prima excită, ține de eros, de libido, de dominație. Cealaltă ține de moarte, de impotență, de subjugare. Sînt intim corelate, două fețe ale aceleiași monede. Și amîndouă corup la fel e mult. Sînt toxice. Drept urmare, odată obținută, puterea devine o povară transformativă. Asta nu înseamnă că omul va fi smintit instantaneu, inevitabil. E un proces legat de expunerea la putere, dar și de ceea ce numim competență, și mandat sau delegație.
Aceste două fațete ale puterii nu sînt administrative. Trebuie înțelese psihologic. Ia spre exemplu un copil care folosește o jucărie. Exercită putere asupra ei. O animă. Îi dictează traiectoria. Are competență asupra ei. Îi delegă anumite atribuții. O „personalizează“ cu un înțeles. E jucăria lui, îi place. Dar dacă intervine o problemă cu funcționarea ei, dacă apare o frustrare, copilul va face una din două: se va speria, va plînge, sau va deveni agresiv cu jucăria. Mai rar se întîmplă cea de-a treia variantă, să o lase din mînă și să se joace cu altceva. Asta pentru că la nivelul mandatului, al delegației, există această dificultate inerentă între subiect și obiect. Înainte ca obiectul să dea sens subiectului, subiectul dă sens obiectului. Care cu greu poate fi retras.
Dacă e să o crezi pe Melanie Klein și modelul ei, toți plecăm în viață dintr-o poziție „schizo-paranoidă“, altfel spus venim pe lume singuri, vulnerabili, lipsiți de capacitatea de-a construi un sens lucrurilor și dependenți oral de „sânul nutritiv“ al mamei care oferă hrană, dar și stabilitate, echilibru. Aici se dă prima luptă pentru putere, și de aici – spune Klein – încep unele probleme care se vor manifesta mai tîrziu. Nu e un model neapărat bun, nu e un model neapărat rău. Dar „agățarea de putere“ sau inabilitatea de a tolera frustrarea la pierderea obiectului are în spate, invariabil, un sistem de atașament. Care atașament îi face pe unii oameni lacomi de putere, iar pe alții îngroziți la gîndul că s-ar putea să n-o aibă sau s-o piardă.
C.T.: Cum își dă seama doctorul că politicianul care are războaie la activ – Putin a ajuns la al patrulea! – ar trebui dus la ospiciu sau că măcar a devenit periculos pentru exercitarea puterii?
G.D.: În această meserie ne uităm atent la relația pe care oamenii o au cu mama, cu tatăl. Ne uităm la primii lor ani de viață. Ne uităm la evenimentele care le-au marcat copilăria. Omul e o ființă uluitoare, capabilă să depășească adversități incredibile. Dar e și o ființă îngrozitoare, aptă de o distrugere la scală inaccesibilă altor animale, prin forța lumii pe care o poate șlefui, dar pe care o și poate oblitera.
Finalmente, interpelarea puterii – tocmai pentru că e arhetipală – e reglementată cultural, nu doar individual. Diverse culturi și civilizații au rezolvat diferit palierul de putere al oamenilor și felul în care au acces la ea, respectiv soluțiile de decuplare de la putere, adică gestionarea căderii. Spre exemplu, cît privește competența și mandatul, am inventat ciclurile de putere sau limita mandatelor. Am inventat perioadele de devenire profesională sau socială, respectiv „retragerea“, că-i spunem pensie sau concediere, cununie sau divorț. Sînt mecanisme sociale care au fost rafinate în mii de ani, dar care totuși rămîn imperfecte.
C.T.: Ce e în capul unui om ca Putin care-și trimite cu insistență concetățenii la moarte în Ucraina?
G.D.: Doar un om ca Putin poate ști ce e în capul omului Putin. Am spus de la începutul războiului că omul Putin poate gîndi într-un fel, președintele Putin – respectiv, mitul conducătorului din Putin – altceva. Omul poate fi deja prizonier de mult timp al celorlalte două straturi pînă la pierderea propriei umanități. Și să vrea, nu poate scăpa din capcana mitologiei dimprejurul lui, a legendei, poveștii, atributelor care i-au fost conferite.
Dacă te uiți atent la experimente psihologice făcute de-a lungul ultimului secol privind agresivitatea și violența, spre exemplu cele făcute de Milgram, Zimbardo sau Bandura, observi că în fiecare „omul“ sau „subiectul“ e înzestrat cu un „obiect“ sau o „funcție de obiect“. Zimbardo, în experimentul Stanford, împarte oamenii în deținuți și gardieni, deci creează inechitate și oferă putere arbitrar. Observă, mai apoi, cum gardienii devin aroganți, abuzivi și tiranici. Milgram oferă o „funcție de obiect“ și constată cum oamenii, descărcați de responsabilitatea faptelor, devin cruzi și insensibili la răul pe care îl administrează, cîtă vreme operează sub credința autorității. Iar Bandura demonstrează, prin „păpușa Bobo“, cum copiii expuși la violență o „normalizează“ în comportamentul lor social.
Omul Putin poate obține o injecție de satisfacție și fior plăcut gîndind că a devenit Shiva, distrugătorul de lumi, că e arhitectul „marelui experiment“. Dar mitul Putin nu-și poate altfel legitima puterea eternă decît prin sacrificiu uman. Calea sîngelui nu e nouă.
Erich Fromm, de altfel, observă, în Anatomia distructivității, că traiectoria anumitor civilizații este spre catacombă, spre domnia morții, spre organizarea „necro-crată“. În tot travaliul lor, de fapt, oamenii nu-și mai trăiesc bucuria vieții, cît își pregătesc minuțios moartea. Egiptenii făceau piramide, babilonienii temple, în bazinul monoteist ai sinagogi, catedrale, peste tot morminte din ce în ce mai somptuoase. Ele nu sînt atributul religiei în sine, ct al religiozității. Psihologic, necro-crația e, de fapt, o fugă din calea realității, o formă de delir sistematizat, colectiv, de întoarcere înapoi la sînul mamei care e moartea. Joseph Campbell, de altfel, și definește viața ca fiind drumul dinspre „mormîntul pîntecului“ spre „pîntecul mormîntului“.
Avem și întoarceri înainte, nea scriitorule?
Cum îți dai seama că covidul s-a fâsâit? Simplu, experții în orice s-au reprofilat pe „Slava Ukraini”.