Anul trecut, Florin Georgescu, biciclist nevăzător, a fost protagonistul campaniei “Vezi dincolo de limite”, în cadrul căreia a mers pe biclă în tandem pînă la Londra, la Jocurile Olimpice. Deci un motiv suficient de bun încît să fie intervievatul nostru de săptămîna asta. Întîmplător, a venit vorba și de Mimi Brănescu și de niște brînză franțuzească.
Reporter: Anul trecut ai pedalat ca nebunul, de la Arad la Londra, la Jocurile Olimpice. De cîte mașini te-ai lovit în drum?
Florin Georgescu: Cel mai adesea m-am lovit de rulota noastră cînd campam și cînd, harnic cum sînt, voiam să fac tot felul de treburi, de-i încurcam pe toți. Și atunci mă trimiteau la munca de jos. Trebuia să scot din spate scaunele și masa, să extind copertina rulotei, să le asigur apoi o atmosferă relaxantă prin muzică și dans, pentru ca în final să le servesc drept scuză pentru că din greșeală mai ajungeau la baia fetelor, spunînd că eu i-am condus. În rest, m-am lovit de mult mai puține mașini decît atunci cînd mă duc la lucru sau aiurea prin București, cînd șterg praful de pe mașinile parcate pe trotuare pe care nu le mai ridică nimeni. Acum aud că vor să facă și piste de biciclete pe trotuar, așa că o să șterg și praful de pe încălțările bicicliștilor. Îi rog, deci, să nu mă evite, să apeleze cu încredere la serviciile mele.
Rep.: Ce-ai vrut să demonstrezi cu această călătorie?
F.G.: Drumul pînă la Londra îl datorăm celor de la Dolce Sport, pentru că ei au inițiat și susținut acea campanie care a avut ca slogan, “Vezi dincolo de limite”. A fost prima campanie în care a fost implicată în mod activ o persoană cu dizabilități, care a trebuit să facă un lobby, sper util, pentru sport în genere. În plan personal, însă, am mai avut cîteva obiective mai specifice: am încercat să promovez și să obțin finanțare pentru un proiect care constă în achiziționarea de biciclete tandem și distribuirea lor către liceele de deficienți de vedere, pentru ca în parteneriat cu liceele sportive să începem să punem baza mișcării paracicliste, sublime, dar inexistente în țară.
Am mai vrut să arunc cartoful ăsta fierbinte al responsabilizării sociale, în curtea unor instituții de stat, pentru care timpul stă în loc de douăzeci de ani și mai bine, și care rămîn perfect imune la noutate și schimbare socială. Și nu în ultimul rînd, cu ocazia asta am vrut să arăt că se poate vorbi despre inițiativele unui dizabil de-ăsta cum sînt eu, utilizîndu-se un limbaj al deplinei normalități, fără clișeele penibile cu care ne idiotizează o foarte mare parte din presă atunci cînd vine vorba despre deficiențe sau handicap.
Rep.: Cum a reacționat familia, aflînd că ai de gînd să faci o asemenea tîmpenie?
F.G.: Ai mei sînt obișnuiți, săracii, cu tot felul de surprize, de cele mai multe ori neplăcute. I-am anunțat cu o zi înainte de-a pleca, iar maică-mii i-am spus să nu mă sune des, pentru că va costa mult convorbirea nefiind în țară. Din fericire, ai mei mi-au respectat de mic independența. Bunul-simț le-a spus că nu e bine să facă din mine un copil supraprotejat. Îmi amintesc de verile petrecute la mare, cînd ai mei credeau că sînt la vreo mătușă, cînd eram morți de foame pe plajă, de ne era rușine să stăm cu fața în sus, pentru că aveam burta lipită de șira spinării. În astfel de situații, aveam noi o strategie infailibilă. Îl îmbrăcam cu tot ce avea fiecare mai bun pe Mimi Brănescu – sîntem din același sat și sîntem prieteni din copilărie – și îl trimiteam să o agațe cîte o fată, ca să ne mai cumpere și nouă cîte ceva de mîncare.
Rep.: Cum te-ai descurcat în UK, avînd în vedere că trebuia să pedalezi în sens invers?
F.G.: În acea călătorie am fost patru oameni: eu, Alexandru Răcănel, la ghidonul din față al tandemului, Robert Gherman, la cameră și aparat foto, și Cristi Bătrîn, la volan, internet și înjurături despre conexiune. Deci nu-ți pot spune prea multe, treaba mea era să pedalez acolo în spate și să blestem ploaia și pe cine m-a pus pe bicicletă.
În orice caz, din punct de vedere al efortului depus, prin Englitera a fost mai bine decît prin Franța către Calais, unde a trebuit să urcăm niște dealuri de ne-a ieșit sufletul. Noroc că situația a fost cumva echilibrată de midiile pe care le-am mîncat, vinurile pe care le-am băut cu cîte-o brînză puturoasă lîngă franțuzoaicele cu voci uneori senzuale și parfumate pentru mine, decoltate și carnal-ispititoare pentru ceilalți.
Rep.: Cum ți s-a părut mîncarea aia de rahat a englezilor, pe care e mai bine să n-o vezi?
F.G.: Din păcate, în Anglia am stat foarte puțin, într-un orășel la vreo 40 kilometri de Londra. Așa că nu prea am avut ocazia să încercăm mîncăruri de-ale locului, în afară de fish and chips, care însă nu mi-au plăcut foarte mult.
Rep.: Cu ce te-ai ales din călătoria asta și cînd o s-o faci pe următoarea? Și, mai ales, unde?
F.G.: Datorită drumului făcut m-am scos foarte tare, pentru că nu am mai plătit facturile la întreținere întregi, fiind plecat aproape o lună. Au mai rămas cîteva piese de schimb pe care le-am cumpărat nu din banii noștri. În rest, ce să zic, mi-au rămas niște amintiri pe cinste! Ia gîndește-te tu, cînd o să fiu bătrîn și o să stau cu mai tinerii mei amici la un pahar, am să încep poveștile de cel puțin patru, cinci ori pe seară cu “Cînd am fost eu cu bicicleta la Londra…”. Și nu contează dacă o să fie vorba despre politică, fete, agricultură sau fotbal, accidente rutiere sau despre comportamente ale copiilor ăștia din ziua de azi.
Aș vrea să merg în vara asta cu cine s-o nimeri, doar pe lîngă Dunăre, din Germania pînă la Budapesta. Este o pistă foarte bună pentru biciclete, vîntul vine doar din spate, iar relieful este drept, așa că recomand traseul oricui poate să stea în șa cîteva ore pe zi.
