Ai, n-ai căciulă, ai să bei agheasmă ca Grigore

Nu demult, în vremurile acelea fericite, pe cînd untul era de un alb imaculat, pîinea, veche și sănătoasă și parizerul – minune dumnezeiască, brînza din comerț avea fix două prețuri: 23 și 27 de lei. În timpul ăsta, eu, elev, soldat sau student, aveam de sortat roșiile de export și cartofii de uz intern. Așa arătau vremurile pe care le slăvesc suveraniștii de modă nouă. Însă nu despre întristare și bogăție vreau să vorbesc aici. Cine se întorcea seara cu un pui, o juma’ de brînză, un salam sau un carton de ouă era eroul familiei. Aventura cea mare era să pui mîna pe marfă, înainte să fii primul sub linia admișilor la coadă. Nici nu-i de mirare cît de uimit am fost văzînd, la prima ieșire din țară, reclame la mîncare. Ce tîmpenie mai era și asta? Și, mai ales, de ce erau înșirate zeci de soiuri de unt, de cărnet, de băuturici cu etichete care mai de care mai fistichii? Luai ce-ți pica sub mînă. Și pe măsura buzunarului. Dar cel mai tare m-a uimit că cetățenii cumpărau baxuri de apă simplă, aia care nu era bună nici în cizme. Am întrebat dacă apa de la robinet era nepotabilă. „Ba e foarte potabilă, da’ asta e de izvor“, mi se răspundea. Am rîs. Cum să dai bani pe o simplă apă de băut? Singurul soi admisibil pentru mine era sifonul, hai, apa minerale, cu bășicuțe, care le oripila pe gazdele mele: „Ai să faci ulcer, ai să mori!“.

Ce mai veste poveste, greu am trecut la economia de piață unde nu iei ce găsești, dacă găsești, ci alegi la nesfîrșit și te scarpini în cap, cauți pe net, asculți influensări, frunzărești tratate de medicină, pui sub lupă componentele și cîte și mai cîte! Alegerea unui iaurt sau a unui pachet de făină au devenit o aventură în sine, necesită studii universitare aprofundate și de spionaj. Niciodată nu ești sigur că ai ales bine și abia după ce ai plătit cu telefonul la casă, te ia o amețeală melancolică. Celălalt era mai bun! Și te uiți cu ciudă în coș. Păi, nu era mai bine cînd eram toți egali la coadă? Nu aveai ce alege și era mai bine. Ochii ațintiți asupra prăzii și nimeni să nu miște în front.

Cam ăsta e paradoxul libertății. În timp ce într-o societate săracă și totalitară singurul scop în viață e supraviețuirea, odată cu normalizarea, mintea românului de pe urmă cade pe gînduri, ca vaca pe scînduri. Cel mai greu nu e să supraviețuiești, ci să alegi. Între doi pui, trei prăjituri, patru sucuri și zece biciclete. Între ’jde soiuri de Dacia, tricouri, rujuri, extensoare, teniși, corturi, boxe, telefoane… Zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă, noi tot o frecăm făcînd calcule peste calcule cu un catalog imens în minte. Se pare, spun unii cercetători, că noi acceptăm mai ușor greutățile vieții decît povara libertății. Trebuie să decizi în fiecare zi, să îți bați capul, să nu dormi noaptea. Un filosof la modă (Slavoj Zizek, care nu-mi prea place) a formulat totuși într-un fel hazliu fundătura libertății. Am să rezum cam ce a zis. „Într-o familie tradițional autoritară, tatăl îi spune copilului: «Duminică te duci la bunică-ta. Ai grijă să fii politicos și respectuos, că pe urmă ne socotim». Copilul înghite în sec și se supune, dar dorul de libertate crește în el, învață să prețuiască libertatea la care tînjește. Într-o familie «modernă» permisivă, tatăl își ia odrasla cu binișorul: «E la alegerea ta, poți să zici da sau nu, tu decizi. Dar ar fi bine să mergi duminică la bunică-ta, care te iubește și pe care știu că o iubești și tu». Copilul înghite în sec (poate că are o partidă de CyberPunk în cap), dar ceva îl obligă să accepte și să zică și că îi face plăcere.“ Cam aici se încheie demonstrația filosofului nost. Civilizația modernă a creat libertatea neplăcerii, a obligației asumate, a convenției, a ipocriziei, care ar fi mai periculoasă decît lipsa de libertate.

Dar să nu cădem în borcanul cu sofisme al slovenului. Firește că e mai bine să fii liber decît supus, însă el pune o întrebare la care e mai greu de răspuns rațional. De ce sînt oamenii aflați într-o societate (hai, fie) liberă atît de tracasați de libertățile de opțiune? Ce anume le strică pacea la care au visat o viață întreagă? Unul din răspunsuri ar fi că și-ar dori ca libertatea să vină la pachet cu toate visurile din perioada mult visată. E greu să alegi dacă ai o mulțime de posibilități. Greu. Dacă mă întorc la amărîta de brînză de odinioară, cel mai bine ar fi să fie un fel, hai două, dar fără coadă. Să fie un serviciu sigur, fără umilințele de odinioară și fără program strict, de la tinerețe pîn’ la bătrînețe. Și, mai ales, să vegheze cineva de sus ca lucrurile să rămînă neschimbate. Alt răspuns e că-i musai să fie întotdeauna cineva vinovat de toate relele, neapărat altcineva, care să cumuleze toate defectele și păcatele lumii. Ăla ar fi paradisul.

Numai așa îmi explic felul în care apar din neant lideri charismatici, care mișcă mulțimile. E nevoie de un conducător, unul singur. Iar ăla, al nostru, ar fi cel bun, cel dăruit, cel înțelept, cel priceput, cel harnic. Societatea liberală actuală seamănă cu un vîrtej în care libertatea fiecăruia se ciocnește orbește și neputincioasă de libertățile celorlalți. Vecinul care dă muzica mai tare nu va înțelege niciodată că tu vrei să dormi. Ești un abuzator pe care un lider ideal îl va pune cu botul pe labe. E inacceptabil că trebuie să se supună polițistului venit să-i spargă petrecerea cu chiuituri. Singura rezolvare e să se ridice un războinic al luminii care să-l trezească din somnul cel de moarte pe celălalt cu o palmă peste ceafă. Nu vrea? Las’ că avem ac de cojocul lui. O să bea Grigore agheasma noastră de o să-i iasă și pe gură, și pe cur.