Fotbalul a fost una dintre puținele forme de libertate. Pe teren conta mai puțin cine erai, de unde veneai sau cât câștigau părinții tăi. Săracul putea să-l învingă pe bogat, periferia putea umili centrul, iar un copil desculț putea visa că lumea nu era definitiv împotriva lui. Poate tocmai de aceea fotbalul a devenit mai mult decât un sport, a devenit locul în care miliarde de oameni au avut voie să spere.
În ultimii 20 de ani s-au făcut destui pași spre comercializarea fotbalului. Dar asaltul american de la această Cupă Mondială a fost fără precedent.
America lui Trump s-a comportat ca o parteneră invazivă care îți spune că te iubește exact așa cum ești, dar are deja pregătit un plan complet prin care să te schimbe. Nu fiindcă nu ești bun, ci fiindcă nu ești suficient de profitabil.
La această Cupă Mondială am asistat la trumpizarea fotbalului, transformarea celui mai popular sport într-un produs premium, destinat oamenilor care nu întreabă cât costă.
Finala a fost, probabil, singurul meci la care spectatorii din tribune valorau cât jucătorii de pe teren. Potrivit TickPick, prețul mediu al unui bilet ajunsese la 11.327 de dolari, un record pentru un eveniment sportiv organizat în Statele Unite. Pe platforma FIFA, locurile din categoria Front Category 1 ajungeau la 32.970 de dolari, iar pe platforma oficială de revânzare au apărut listări de până la 2,3 milioane de dolari.
Desigur, FIFA poate spune că nu controlează nebunia pieței secundare. Numai că nici măcar nu a așteptat piața ca să înceapă jaful. În octombrie, un bilet de categoria 1 la finală costa 6.370 de dolari. În aprilie, FIFA îl urcase deja la 10.990 de dolari, o creștere de peste 70%. Asta nu mai era opera samsarilor, a algoritmilor sau a cererii populare. Era prețul stabilit chiar de federația care pretinde că administrează fotbalul mondial.
Pentru spectatorul obișnuit, un meci însemna bilet, transport, bere la preț de șampanie și parcare de până la 175 de dolari. În noul fotbal, nu mai era suficient să iubești jocul. Trebuia să fii și solvabil.
Trofeul Cupei Mondiale a venit ambalat într-un cufăr Louis Vuitton. Ca să nu existe dubii, Cupa nu mai aparținea lumii, ci industriei luxului.
Nici cele 15 minute ale pauzei nu au mai fost suficiente. Finala a avut o pauză de aproximativ 27 de minute, pentru ca fotbalul să primească lucrul care îi lipsise timp de un secol: mai mult timp pentru spectacol, reclame, popcorn și cola servită în găleți.
Donald Trump nu a reușit să cumpere Groenlanda, iar în Iran lucrurile nu i-au ieșit exact ca într-o prezentare PowerPoint. Dar cu FIFA a avut câștig de cauză. Ca în orice operațiune reușită, a avut omul potrivit în interior.
Gianni Infantino nu s-a comportat ca președintele unei federații internaționale, ci ca administratorul complexului sportiv Trump. I-a oferit președintelui american acces, prestigiu și o lojă din care politica putea coborî direct pe gazon.
Când atacantul american Folarin Balogun risca să lipsească după un cartonaș roșu, Trump a intervenit, iar FIFA a găsit în propriile regulamente suficientă elasticitate pentru a transforma suspendarea într-o sugestie. În fotbalul trumpizat, regulamentul este obligatoriu doar pentru țările care nu au numărul personal al lui Infantino.
Argentina a fost tratată ca o producție care trebuia ținută în grilă cât mai mult. Messi nu mai era doar un fotbalist, ci ultimul sezon al unui serial mondial. Eliminarea lui ar fi fost o tragedie sportivă, dar, mai ales, una comercială.
FIFA avea nevoie de Messi în finală. Televiziunile aveau nevoie de Messi în finală. Sponsorii aveau nevoie de Messi în finală.
În această sărbătoare a consumerismului își face loc și Jean-Paul Sartre, care spunea că „în fotbal, totul este complicat de prezența echipei adverse”. Astfel, Spania a câștigat finala cu 1-0 și a stricat ultimul episod al regiei.
A câștigat tocmai Spania, țara care îl contrazice pe Trump în NATO, care i-a criticat intervențiile militare și care a susținut Palestina. Într-o competiție în care politica americană a intrat pe teren fără legitimație, fotbalul a răspuns printr-o ironie geopolitică.
Trump a rămas pe podium și în timpul celebrării spaniolilor, de parcă și victoria lor trebuia să includă obligatoriu imaginea lui. Nu câștigase Cupa Mondială, dar nici nu putea permite ca cineva să ridice un trofeu fără el în cadru.
Aceasta a fost Cupa Mondială trumpizată: bilete pentru milionari, regulamente negociabile, pauze pentru publicitate și fotbal strecurat printre activările comerciale.
Din fericire, Spania a câștigat.
Iar undeva, departe de lojele FIFA, un copil a continuat să lovească o sticlă de plastic printre două pietre. A visat că este Messi, Haaland sau Mbappé și a continuat să spere.
1.112 vizualizări
Parcă scria Turosu despre fotbal…Turosu, căruia nu i era clar cine a fost Lucescu! Domnu’ Roșu, eu citesc Marca și Aș, cele mai bune ziare de fotbal din lume, mult peste L’equipe sau Gazetta de Lo Sport, ziare din Spania…Nu există așa ceva precum „trumpizarea” fotbalului! Și nici nu poate exista, domnu Roșu… Dacă ați fi înțeles ceva din fotbal, nu ați fi scris acest articol! Nu a existat „maradonizare”, „argentinizare”, „cruyffizare”, „hagizare”…Poate există „becalizarea”, dar este valabilă doar în fotbalul unde scrieți Dvs despre fenomen!…Jos labele de pe Fotbal!
Cam are dreptate autorul la partea cu profitabilitatea…Ce puteau spune rau despre acest mondial ziarele din tara care a castigat trofeul??? Pauzele de hidratare fragmentau jocul, dar aduceau bani televiziunilor…
Dacă intervine Donald și vrea să fie Messi, Arhentina scapă de petiția asta contra ei ! Donaldul a mirosit că un CM poate aduce bănet și a procedat cum l-a dus pe el capul ăla de rățoi ofilit… Nu știe ce înseamnă cartonașe roșii, că el este portocaliu la cap și la fel de consistent ca un dovleac de Halloween !