Propunerea PSD prin care uniforma ar putea deveni obligatorie în școlile de stat a fost votată în Senat și sigur va trece de Camera Deputaților; cei din PSD spun că îmbrăcămintea elevilor alimentează inechitatea care duce la excludere socială, presiune psihologică și bullying…
La începutul anilor ’70 am purtat uniformă de grădiniță vreme de trei anișori: fetițe și băieței îmbrăcați la fel, cu șorțulețe bleu, funde roșii mari, ciorăpei groși cu chiloțel și balerini. Încă nu apăruseră Șoimii Patriei. Apoi am purtat uniformă doisprezece ani de școală. Pe atunci nu știam ce e ăla „bullying”, dar știam ce înseamnă să-i bagi rumeguș de ascuțitoare și muște în tartină colegului nesimțit, care nu se spală, trăsnește a transpirație, trage pârțuri în clasă, lasă mizerie peste tot, fură stilouri, buzunărește paltoanele din cuier etc. Aveam uniforme la fel, dar nu eram la fel.
În clasa a unsprezecea, în 1984, am ajuns la alt liceu, cu o faimoasă uniformă proprie, datând din 1895, de la Spiru Haret. Mie îmi părea cam de fanfară militară, așadar n-am purtat, ci am rămas la aia clasică, din comerț, dar unii diriginți își obligau supușii să le îmbrace. Se făceau de comandă, costau cam jumătate de salariu bun și nu țineau mult, că elevul creștea, se înălța, colegele se împlineau și căpătau forme. Două uniforme valorau cât un magnetofon „Majak”, pentru care elevii ar fi fost în stare să vină la ore toată iarna doar în chiloți. Unii părinți nu-și permiteau, dar împrumutau, să aibă copilul uniformă model 1895, că îi cere la școală. Aveau uniforme la fel, dar nu erau la fel.
În armată aveam uniforme și mai la fel (că în școală ne mai deosebeam prin încălțări, cămăși, cravate, căciuli, fulare), dar și așa unii ieșeau în evidență prin comportare sau miros. Au fost colegi pe care nu i-am văzut niciodată intrând la dușuri, în zilele de apă caldă, dar i-am văzut ieșind des din biroul unui anumit ofițer, apoi plecând la fel de des în permisii. Pe câțiva i-au convins camarazii lor, noaptea, după obicei, cu pătura în cap; alții erau evitați, pur și simplu. Aveam uniforme, bocanci și bonete la fel, dar nu eram la fel.
După armată, în vacanțele din facultate, am fost de câteva ori și pe plajele noastre de nudiști: chiar și acolo, unde toți purtau uniforma strămoșilor Adam și Eva, se vedeau diferențele. Nici așa, acolo, nu eram la fel…
Un nesimțit e nesimțit cu și fără uniformă. Am văzut mai mulți cocalari în costume Armani, cu ceasuri, ghiuluri, brățări, lanțuri și pantofi de mii de euro, decât în blugi și tricou. Nu-i de la haine, ci de la educație – aia, pe care o tot strâng de gât politicienii din ’90 încoace (*), ca să-și asigure alegători după asemănarea lor. Chiar dacă îmbraci toți elevii la fel, ei nu devin la fel, dar există riscul ca unii să încerce să iasă în evidență altfel, mult mai rău. Lăsat fără de tricoul său mulat, lucios, cu inscripția „Vă sparg fața la toți!”, elevul cocalar violent ar putea trece în schimb la fapte, frumos îmbrăcat în uniforma lui cea nouă.
(*) – De-a lungul vremii, unii dintre ei au beneficiat de uniforme asemănătoare, în dungi
1.391 de vizualizări
Este o mare prostie, asta cu uniformele ! Seamănă leit cu nostalgia românească de azi; că pe vremea lui Nic-Ceau, era mai bine…Noi am fost trei frați la școală și la grădi, de vârste diferite; doi băieți si o fată. Nu ne-am lăsat moștenire uniforma unul altuia, pt. că nu se putea ca eu să merg la liceu cu uniformă de pionier și frate-meu cu aia de șoim ! De soră-mea nu mai vorbesc ! Am pus invers evoluția uniformei în familie, tocmai pt. accentuarea absurdului ideii geni(t)ale care se vehiculează acum. Nu știe nimeni cât înjura mama în gând, când trebuia să calce trei uniforme pt. a doua zi, ca să-i fie copiii eleganți !!!
Adis, te contrazic: Mamicile nu injura niciodata! Respect pentru mamicile care calcau uniforme, mai ales trei!!!