„Ca o icoană în zori de zi, așa, Rapidule, te vom iubi!” Așa grăit-a un ditamai banner, din peluza vișinie, la Marele Derby. Interesant prilej de discuții abisale. Ai fi zis că doar dușmanii de la Steaua lui Gigi le au mai mult cu icoanele și cu alte accesorii bisericești promovate din plin de Marele Păstor. Iacătă, se văzu că nu-i tocmai așa. Pînă și păcătoșii veniți din Giulești au apelat la un termen cu iz creștin, chiar dacă, prin tradiția boemă a clubului, fanii lui Rapid nu-s tocmai ușă de biserică. Da, încă o dată, se dovedește o vorbă mai veche: fotbalul este (și) o religie.
În limbajul nostru microbist (mai lemnos nu o dată) am împrumutat destui termeni din jargonul sacru. Ne bucurăm că mereu se nasc noi zei sau idoli. Îi binecuvîntăm pe niște Patriarhi vîrstnici din epoca fotbalului de rit vechi. Unii consideră că anumite publicații specializate sînt Biblia Fotbalului. La meciuri, în lungi procesiuni, ne îndreptăm către niște Temple sau Catedrale ale fotbalului. Din cînd în cînd, sîntem martorii unor Miracole. La victorie mai zicem „Dumnezeu a fost cu noi!”. La înfrîngere ne mai consolăm cu vorba „Asta e, dacă n-a vrut Dumnezeu…”. „Cu Dumnezeu înainte!”, în atac. „Doamne, apără și păzește!”, în defensivă. Sînt două strategii mult exersate în ceea ce privește tranziția pozitivă ori negativă, mai ales la noi, în binecuvîntata Superligă a Maicii Domnului.
După această lungă paranteză ce s-a dus pînă în ceruri, revenim cu picioarele mai pe gazon, adică tot la semnificațiile marelui derby dintre FCSB și Rapid. Ce anume a făcut diferența? Zicea bine Pancu după supliciul îndurat, 1-4 pe Arena Mîntuirii Neamului: mai are mult de lucrat cu băieții pentru a-i motiva. Pur și simplu, dincolo de valoarea lor individuală, destui jucători de la New Rapid chiar nu pricep că, într-o luptă cu satanele de la Steaua/FCSB sau Dinamo, merită să mergi pînă la jertfa supremă, să mori pe teren. Cinci victorii consecutive înseamnă prea puțin în comparație cu o singură victorie împotriva eternilor și diabolicilor adversari roș-albaștri sau alb-roșii.
Galeria se închină zilnic la icoana lui Rapid. Jucătorii recenți însă nu descifrează niște sensuri mai profunde, de-a dreptul mistice. Rapidul e mai mult decît un club, ca să cităm din FC Barcelona. „Rapidul e stare de spirit”, zicea cîndva distinsul Dom Copos, lăudat fie-i numele! Ei bine, mai ales în meciurile derby, niște jucători altfel corecți nu se dovedesc însuflețiți de Sfîntul Spirit al Rapidului.
Ce-o fi, ce-o fi, o fi un blestem la mijloc? Pînă să revină pe prima scenă, Rapidul a traversat deșertul ligilor inferioare, iar apoi s-a tot petrecut un fenomen ciudat. În play-off, Rapidul se tot îneacă precum giuleșteanul la mal. Mereu aproape, niciodată acolo, ca să îi cităm iarăși pe clasici. Pare și mai straniu, întrucît Rapidulețul contemporan le-ar cam avea pe toate, măcar teoretic. Stadion nou, vechi și noi suporteri însuflețiți, buget îndestulat și, în curînd, o bază de pregătire ultramodernă. Se pune așadar veșnica întrebare filozofică: ce-i de făcut?
Va rupe Pancu blestemul? O posibilă cale ar fi să îmbrace sutana de antrenor și să-i supună pe învățăcei unor exerciții istovitoare, dîndu-i cu capul de icoana Rapidului. „Voi chiar credeți în Rapid?”, întreba-va Panco italiano. Iar rătăciții vor trebui să răspundă în cor, într-un singur glas: „Credem, domn’ profesor! Ajută necredinței noastre!” Hai România!
