A plîns la tricolor. Ca Băsescu. A pierdut Primăria. Băsescu, nu. A pierdut ministerul. Băsescu, nu. A pierdut puterea în partid. Băsescu, nu. Da, tocmai el, omul lui Băsescu. Doar lacrima îl mai „leagă“ de stirpea lui Băsescu. Prietenul cel bun Băsescu însă l-a îngropat în uitare.
Unul este trupul. Imens. Altul e sentimentul. Fără dimensiuni, de nestăpînit. Între două lipse de limită, Blaga este un războinic înfrînt. După ani de orizont comun cu Băsescu, Blaga este un dezorientat.
Predestinat pentru funcţii executive, din umbră. Ieşirea la scenă îl strică, îl lasă fără replică. Are psihologie de slujitor. Vasile era „rege“ pe cînd ordinele îi veneau de la Băsescu, şi atunci Blaga impunea cu vorba şi ceilalţi nu cîrteau. Ajuns ministru, Vasile era „nebun“: impunea în cercuri tot mai mici de sicofanţi. Subordonaţii nu-i auzeau ordinul, mai mult, i-au făcut o grevă „javră ordinară“.
Fără rost, fără stăpîn. Ţinut luni în şir în corida uitării, boţul de carne nu poate stăpîni o lacrimă. Lacrima? Mărturia unui paradis regăsit. Omul alergat, hăituit (sufleteşte vorbind, că fizic nu-l mai aleargă nimeni) şi-a găsit momentul lui de bine interior. Cum? Din combinaţia ieşire în public, mulţime „înfierbîntată“, eveniment de ceva importanţă, emoţie sinceră şi participare directă la întîmplare şi mai ales uitare de-o clipă a stării de fapt.
Relaxare şi dezmăţ psihic cît casa. Casa aia de un milion de euro din buricul Bucureştiului, greu de justificat în acte. Ca ciorba asta psihanalitică să fie gata, să adăugăm un păhăruţ-două-trei de whisky. Lui Vasile îi cam place. Lacrima adoră băutura.
