Ca să te emoționeze momentul în care apar brusc pe cer sute de pelicani ca niște flamuri albe, ai nevoie de empatie față de lumea în care trăiești. Fac parte dintre aceia care atunci când sunt martorii venirii pelicanilor primăvara, la capătul unui zbor de mii de kilometri, simt bucuria că lumea încă este funcțională, că încă mai palpită în ea magia vieții.
Eram anul trecut undeva într-un labirint de japșe și canale la marginea Razelmului și am fost martorul venirii unei colonii întregi de pelicani dinspre mare, au planat la joasă înălțime pe deasupra capului meu, le auzeam foșnetul aerului prin pene, au trecut dincolo de plauri și au aterizat zgomotos pe ghiol ca o flotilă de hidroavioane. Era o pauză binevenită după ce au părăsit Africa, locul unde se refugiază din calea iernii pentru a reveni acasă în fiecare primăvară. Generație după generație ei se întorc în Delta Dunării acasă, pentru a reveni în Roșca-Buhaiova, pentru a-și duce la capăt menirea de a perpetua specia.
Au fost ani grei pentru pelicani, începând cu anii comuniști ai pescăriei de la capătul Dunării, când era prinos de pește, însă păsările ihtiofage erau considerate dăunătoare pentru că acestea concurau la resursa piscicolă. Mii de pelicani erau împușcați, cuiburile erau vămuite de ouă, această pasăre fiind considerată inamicul public al brigadierului de la cherhana care dădea poporului pește proaspăt.
În anii ceaușismului desecarea Deltei și agricultura au transformat sutele de canale, japșe și ghioluri din zona Tatanir în ceea ce se va numi Câmpul Chiliei. Acolo era o zonă de hrănire esențială pentru pelicanii care au fost nevoiți să zboare spre ghiolurile rămase. Astfel au apărut aglomerări de păsări ihtiofage cărora „specialiștii” din piscicultură le-au calculat cantități de pește consumat care dacă ar fi fost luate în serios și înmulțite cu numărul celor câteva mii de pelicani care mai zburau prin Deltă în acele timpuri, ar fi trebuit să depășească producția anuală de pește.
După mai mult de 30 de ani în care pelicanii au devenit păsări protejate avem astăzi undeva la 10.000 de cuiburi în care ar trebui să existe 20.000 de pelicani care au grijă de pui. Dar Câmpul Chiliei este tot câmp, cu agricultură și peste 100.000 de oi, o adevărată afacere cu fonduri europene atât de puternică încât ideea renaturării este mai excentrică decât visul de a popula în următorul deceniu planeta Marte. Fostele incinte piscicole au fost desecate și au devenit teren agricol pentru că în piscicultură nu există finanțare cu fonduri europene decât pentru 50% din investiție, în schimb în agricultură curg subvențiile. S-a ajuns astfel ca din totalul de incinte piscicole existente la momentul în care Ceaușescu era împușcat la Târgoviște astăzi să mai fie aproximativ o treime.
Dacă luăm în calcul că în 1990, când incintele piscicole reprezentau aproape jumătate din luciul de apă rămas după desecările agriculturii – fără a lua în calcul complexul lagunar Razelm-Sinoe – astăzi mai avem doar 60% din suprafața de luciu de apă la momentul în care pelicanii au devenit specie strict protejată. În tot acest timp populația de pelicani a crescut de la câteva mii la două zeci de mii. În mod firesc pelicanii mai au ca locuri de hrănire ghiolurile rămase, incintele piscicole rămase și canalele navigabile. Dar să le luăm pe rând.
Ghiolurile rămase, după ani de pescuit intensiv și braconaj electric pe scară largă, mai au probabil mai puțin de 20% din potențialul piscicol, atât cantitativ, cât și ca biodiversitate. Amenajările piscicole se apără și gonesc păsările ihtiofage, iar pe canalele navigabile este un trafic atât de intens încât păsările nu se pot hrăni. Ca să nu mai vorbim despre declinul piscicol accelerat de pe toate canalele deltaice datorat suprapescuitului, braconajului și poluării cu miile de bărci cu motor. Iar aici ar trebui să facem o paranteză pentru că se poate constata cu ochiul liber scăderea numărului de păsări care cu ani în urmă abundau pe astfel de ape: egrete, stârci, găinușe de baltă și lișițe.
Egretele și stârcii au o adaptare specifică hrănirii în ape de mică adâncime și limpezi, acolo unde se adăpostește puietul de pește, în timp ce găinușele și lișițele își fac cuiburile pe vegetația emersă din zona malurilor și a marginilor de plauri. Traficul intens de bărci cu motoare puternice creează valuri care tulbură apa de la maluri și distrug locurile de hrănire pentru stârci și egrete, în timp ce aceleași valuri ce se formează în urma trecerii continue de bărci rapide răstoarnă cuiburile lișițelor și găinușelor de baltă.
Închid această paranteză cu un fenomen pe care l-am constatat atunci când o pensiune a încercat să închirieze motoare de 15–20 CP din satul Dunavățul de Jos pentru a le pune pe bărcile cu care ar fi trebuit să fie plimbat un grup mai mare de turiști. A fost imposibil de găsit astfel de motoare de putere mică, în sat cel mai mic motor în stare de funcționare având 50 CP. Motoarele de 250–300 CP sunt extrem de numeroase deoarece bărcile pe care le echipează pot duce astfel cu viteză mulți turiști – vezi faimoasele „Corsare” – dar pot și scăpa de organele de control care sunt echipate cu bărci ce au cel mult 150 CP, deci sunt mai lente.
Delta de astăzi înseamnă o suprafață desecată pe care se face agricultură cu aproximativ 20% mai mult decât atunci când a fost înființată Rezervația. Dacă în 1990 existau câteva zeci de motoare pe bărcile localnicilor, astăzi sunt mii de motoare și un consum de zeci de mii de tone de benzină vândută din cele peste șase pontoane specializate în vânzarea acestor produse petroliere pe întreg teritoriul Rezervației în vârf de sezon turistic. Multe ghioluri mici și canale secundare sunt colmatate, iar la această colmatare accelerată contribuie esențial traficul intens de bărci rapide care tulbură apa, ridică mâlul care este purtat de curenți, ajungând în cele din urmă să fie sedimentat în zonele mai liniștite, adică exact acolo unde se refugiază peștii și păsările ihtiofage.
La scăderea calității apei pun umărul atât emisiile de noxe ale bărcilor cu motoare, chimicalele folosite ilegal în agricultura locală subvenționată, existența a peste 30.000 de vaci în stabulație liberă și peste 100.000 de oi, cât și apele menajere ale unui turism care nu ține cont de capacitatea de suport a Deltei Dunării. Lovitura de grație a venit în acest an cu seceta care a lovit Europa și care a adus Dunărea la niveluri minime istorice. Iar problema cea mai mare nu este neapărat scăderea dramatică, dar temporară a cotelor Dunării, ci persistența menținerii timp îndelungat a acestor cote.
Și nu este doar despre criza energetică, este vorba despre distrugerea ecosistemelor acvatice din Dunăre, pentru că mai avem o treime din debit în timp ce apele uzate care se varsă de la izvoare și până la vărsare în Marea Neagră în acest fluviu sunt neschimbate. Teoretic cantitatea de poluanți este cu două treimi mai mare în unitatea de volum, iar acest lucru se va reflecta în timp asupra lanțurilor trofice. Cum peștele Dunării este adunat într-un volum mai mic de apă, este mai ușor de prins, iar asta se vede cel mai bine la podul de la Giurgeni, acolo unde peștele abundă la marginea șoselei, vândut direct din portbagajul mașinilor braconierilor, sau din curțile acelorași braconieri. Iar localnicii deltaici vor spera în zadar că decimarea stocurilor piscicole din Deltă poate fi compensată de peștele care ajunge aici din amonte.
Anul acesta, la sfârșit de septembrie, am urmărit cum pelicanii se adunau în spirale ce duceau în tăria cerului. Două grupuri de câteva sute de pelicani care au apărut dinspre Roșca-Buhaiova la margine de Razelm și au așteptat, rotind lent pe curenții ascendenți, niște întârziați să li se alăture. Probabil că întârziații erau ceva exemplare juvenile și poate niște veterani ai migrației. După ce și aceștia s-au alăturat stolului, ca la un semnal pelicanii au plecat grupați în acele „V”-uri misterioase pe fundalul senin al cerului, pentru a trece peste imensitatea Mării Negre, dispărând în neantul orizontului. Mi s-a strâns sufletul văzându-i cum pleacă pentru a lăsa în urmă o Deltă parcă mai pustie, știind că va veni o primăvară în care nu vor mai avea unde să se întoarcă.
Oamenii dauneaza grav Deltei