Acei Icari nezburători și aripioarele lor de pește

Plouă mărunt, ștergătoarele țin ritmul drumului spre Deltă, ultima partidă de pescuit înainte de prohibiție. Este un zgomot monoton care trage la somn și țin cu greu piept ispitei pleoapelor. Deschid geamul și aerul rece cu câteva picături de ploaie plumburie îmi mângâie fața, alungându-mi oboseala. Intru în Giurgeni și număr cuiburile de berze așezate ca niște uriașe sombrero în vârful stâlpilor cu migală, având în vedere că pasărea a avut pentru asta doar un cioc. Este un echilibru perfect născut din haosul crengilor așezate însă cu o precizie uimitoare pe vârful stâlpului. Au ajuns cam toate berzele și sunt pe cuib, în fiecare primăvară drumul spre Deltă îmi oferă acest spectacol superb al revenirii berzelor, ca un nou început perpetuu. Unu… a venit doar bărzoiul… doi… uite, sunt amândoi – și el, și ea… Pe partea dreaptă, între doi stâlpi cu cuib de barză, un localnic dă din mâini parcă vrând să-și ia zborul. Uite și pe stânga altul, burtos, care înfruntă cu stoicism mărunțeala ploii primăvăratice dând din mâini la apariția mașinilor. Mă uit la berze și mă uit la ei, Giurgeniul pare un sat populat cu zburătoare sedentare, care stau toată ziua în fața porților dând din mâini a zbor, în timp ce pe stâlpi dau din aripi berzele sosite pe cuiburi la capătul unei migrații ce leagă Arica de malurile Dunării, între fantoma Orașului de Floci și Vadul Oii care l-a văzut în carne, cușmă și oase pe Mihai Viteazul.

Aproape fiecare curte are un astfel de Icar care flirtează cu zborul la marginea șoselei, și dacă în alte sate câinii sar la roțile mașinilor care vin și se duc, aici niște săteni dau din aripi la fiecare mașină care trece. Semnificația bipezilor zburători nu mai este un secret pentru cei care fac acest drum de ani de zile – sunt vânzători de pește braconat, băieți de la capătul unei rețele organizate până în cel mai mic amănunt, de la braconierul care electrocutează peștele în Dunăre la SRL-ul care albește peștele cu facturi fictive în caz de control, până la colectorul care ia peștele de la braconieri și îl duce Icarilor, spre vânzare. Există și clienți, fraieri care se gândesc să cumpere niște „pește proaspăt“ la margine de drum. Brațele desfăcute a zbor planat de barză și gestul acela din degete înseamnă, în limbajul codificat de la Giurgeni, „avem pește mare, mic, după gust“. Peștele – crap, somn, știucă, morun, cegă, avat, caras – este depozitat în tot felul de lăzi frigorifice în spatele curții, prin tot felul de magazii ce vor să pară a fi ce nu sunt. De acolo aduce Icarul de Giurgeni peștele cerut, dar de multe ori clienții vor constata acasă că au fost furați la cântar, pentru că tradiția locului zice că nu vinzi nici un pește fără să-i bagi și ceva pietre pe gât. Dacă la fiecare crăpălău vândut pe post de pește proaspăt, pârlești fraierul care are chef de prăjeală cu 300-400 de grame de pietre vârâte în esofagul solzosului electrocutat, începi să te chivernisești en retail la marginea șoselei. Activitatea tradițională de vânzare a peștelui la Giurgeni înseamnă pește fără documente de însoțire a mărfii, fără acte de proveniență, adică braconaj, evaziune fiscală, încălcare a normelor sanitare la margine de carosabil. Mii de mașini trec zilnic, zeci de mii săptămânal, sute de mii anual pe lângă Icarii din Giurgeni, iar șansa este destul de mare să fie în ele un politician, un polițist, agent ANPA, un jandarm sau alt factor de decizie cu greutate în lumea organelor care aplică legea. Totuși, de 36 de ani, Icarii dau din aripi la Giurgeni, generație după generație.

Intru în curba de ieșire din sat spre pod. Îmi aduc aminte că acum ani de zile am oprit venind din sens invers, dinspre Tulcea spre București, în dreptul unui Icar cu pește la portbagajul mașinii căruia i-am spus că voi suna la 112 să reclam vânzare ilegală de pește, braconaj și  tot tacâmul. Am plecat lăsând în urmă sudalme grele de Hârșova și am observat în oglinda retrovizoare că băiatul era deja cu celularul la ureche vorbind precipitat cu cineva. După taxa de pod, a urmat curba spre Giurgeni și… surpriză! Mă aștepta o mașină de Poliție cu girofarul pornit. M-a oprit și am avut control la triunghi reflectorizant, la carnet, la roata de rezervă, la RCA, la data de expirare a extinctorului, la trusa medicală, la sistemul de iluminare, de semnalizare. Totul la control. La sfârșit, polițistul mi-a dat înapoi actele – eram OK – și eu l-am întrebat ce facem cu braconierii de la marginea drumului care vând pește. M-a întrebat: „Care braconieri?“. Luat de valul controlului nu am observat că Icarii cu miros de pește dispăruseră de la marginea drumului precum berzele toamna. Și, într-adevăr, satul părea mai pustiu fără ei.

Ajung la punctul de taxare, plătesc, se ridică bariera și-mi aduc aminte că tot acum niște ani, mergând spre Deltă cu lansete, năluci, acareturi pescărești și cu gândul la știuci, am oprit pe dreapta imediat după postul de taxare. Căutam ceva prin portbagaj și aud în spatele meu o voce gâjâită: „Boss, îți dau un pește?“. Mă întorc și văd un tip cu aer de nepalez ars de soarele de pe Himalaya, un chip întunecat cât toată umbra Hârșovei la amiază. Fac o pauză și îi zic, în manieră de mafiot care știe despre ce e vorba: „Da, vreau niște icre negre“. Individul se uită la mine tăcut, mă măsoară din priviri și se pare că am trecut testul. Mă întreabă: „Cât?“. Zic: „25 de kile“. Mă privește circumspect, apoi pe chipul lui văd sistemul de calcul deblocat. „Stai să dau un telefon“, îmi zice și pleacă la câțiva metri de mine pentru a vorbi cu cineva la celular. Închide după o scurtă convorbire criptată și îmi confirmă că sunt norocos: „În douăzeci de minute vine cu ele din Hârșova“. „O mie kilu’, că asta e piața.“ Eu mă dau grăbit, zic că nu pot să aștept atât și plec. 25 de kilograme de icre negre, 25.000 de euro la marginea drumului. Giurgeni, podul tuturor posibilităților, prin Vadul Oii, dincolo de Orașul de Floci.

Trec de pod și încep să apară la șosea, precum vulpile călcate de TIR, altfel de Icari. Fără aripi, doar cu mâini care flutură la mașini două-trei scrumbii sfrijite, înșirate pe o sârmă, ca și cum ar fi un ritual de sfințire cu pește a mașinilor ce trec peste pod. Suntem în plină prohibiție a peștelui migrator de Dunăre și astfel de agitatori de scrumbie în calea mașinilor se înșiră până la intersecția cu drumul care vine de la Măcin. Opresc din curiozitate și îl întreb pe unul dacă e proaspătă scrumbia, îmi răspunde mecanic: „Da, șefu’, proaspătă“. Deschide portbagajul și văd un sac mare, plin aparent cu scrumbie. Mă uit atent și mă prind că e foarte multă rizeafcă. Pantofarul de la București sau Ploiești, care o cumpără din portbagajul samsarului braconierilor, o ia pe post de scrumbie, o mănâncă pe post de scrumbie și e în final fericit. În fond, nici nu știe ce e aia rizeafcă. „Cu cât o dai?“, îl întreb. „100, că e trufanda.“ Mai mult ca la Tulcea și, cu cât te duci mai în amonte, cu atâta scrumbia este mai scumpă și mai rară, încât pe la Călărași dispare de tot. La Galați a devenit tradiție să se pună hering pe grătar de Sărbătoarea Scrumbiei, în lipsă de scrumbie. De atâtea vapoare, scrumbia nu mai urcă decât sporadic pe Sulina, majoritatea scrumbiilor migrând pe la Sfântu Gheorghe, asta dacă nu sunt prinse de plasele celor de Jurilovca în mare, când se apropie de țărm împreună cu păstrugile tinere, aur curat pentru storceagul cu sturion de „crescătorie“ din restaurantele din Deltă și de pe Litoral. Ce mai rămâne din migrația scrumbiei, care are dezlegare la prohibiție de Florii, să fie pește pe masa credincioșilor aflați în post, se oprește în plase pe la Murighiol, astfel încât la Brăila scrumbia mai migrează doar cu mașina, direct pe gheața pescăriei, să se reproducă acolo cu doradele și crapii chinezești.