Pe ei, pe ei, pe ei, pe farisei!

Christos a înviat! Mărețul nostru popor prăznuiește încă o dată Învierea Domnului după datină, așa cum se cuvine la marile sărbători creștinești. Așa-i la noi. Paștele = ouă, miel și cozonac. Crăciunul = porc și cozonac. Cozonacul este un element central al ritualului dimpreună cu sfînta salată de boeuf. Sîntem un popor născut creștin, ce mai! Alături de popor, ca de fiecare dată, mass-media acoperă in extenso evenimentul, prezintă rețete de bucate și numeroși popi. Așa se întîmplă mereu de sfintele sărbători cînd românii își amintesc de Dumnezeu.

Aici doream de fapt să ajungem. Toți românii își amintesc de Dumnezeu la mesele de Paște sau Crăciun. În schimb, pentru românii din fotbal, Dumnezeu este o prezență permanentă zi de zi, ceas, de ceas și pînă în ultimele secunde ale prelungirilor. Hai, că ați tot auzit „Dumnezeu este“, a fost cu ai noștri sau, după caz, „dacă n-a vrut Dumnezeu…“, la succes sau la înfrîngere, în discursuri motivaționale sau în analiza meciurilor. De la oamenii de pe teren și pînă la cei din birouri, numele Domnului este mereu invocat. Măruntele treburi lumești ne preocupă mai puțin pe aceste binecuvîntate gazoane din grădina Maicii Domnului. Ne lăsăm în voia Domnului, întrucît, nu-i așa, „cu noi este Dumnezeu“, omniprezent și omniscient.

Într-o săptămînă cînd cerurile sînt deschise, s-ar cuveni, frați întru fotbal, să mai rămînem și cu picioarele pe pămînt, smeriți. Degeaba îl tot ai pe Dumnezeu în gură, dacă nu-l porți în minte și suflet. De o veșnicie am auzit tot felul de vorbe cucernice din partea atîtor farisei. Să nu vă gîndiți doar la fratele Gigi. Mai merită și iertat. E un creștin cu totul special. Durerea e că fotbalul românesc se află într-un alt moment de răscruce, iar mulți fățarnici își exprimă credința neabătută, își fac întruna semnul crucii să se implice Dumnezeu. Ca să ne învie fotbalul de pe răscruce. Băi, nene, dar poate că Dumnezeul ăsta o fi ocupat și cu chestii mai importante în afară de salvarea fotbalului românesc. Are atîtea lucruri pe cap, că om e și el.

Un miliard de semnul crucii valorează cît un singur gest onest. L-ar putea face destui păcătoși, cei care se închină doar din reflex și ca să dea bine la public. Degeaba tot așteptăm minuni dumnezeiești aici, aflați la pămînt. Dumnezeu ne mai dă cîte o pasă luminoasă, dar nu ne bagă mingea în poartă. Restul depinde de oameni. Vor pricepe asta și oamenii românești de fotbal? Cred, Doamne, ajută necredinței mele. Credința în fotbal se dovedește prin fapte, nu prin vorbe. Dumnezeu ne-a îngăduit să fim liberi pe acest pămînt. I-a lăsat omului liberul-arbitru. Omul românesc de fotbal deține o interpretare teologică proprie: arbitrul e de vină. Adevărat a înviat! Hai, România!