Nici n-a suflat István Kovács, românul nostru, fiu de dac și de roman, de patru ori din fluier la golurile Japoniei în poarta Tunisiei, la meciul cu numărul 1.000 de la Campionatul Lumii, că destui analiști (mai mult sau mai puțin urechiști), ridicau problema la fileu. Se instaurează „Noua ordine
mondială“, vom avea parte de o nouă ordine la Mondiale? Anticipam aceste frisoane stimulate și de niște rezultate doar oarecum surprinzătoare. De fapt, nu-i nimic nou sub soarele din SUA, Mexic, Canada.
Aparentele accidente generate de extinderea competiției mondiale nu-s o noutate. În fotbal, globalizarea sau golbalizarea, cum ne place nouă să-i zicem, a început cu mult înainte de inventarea acestui termen. Globalizarea fotbalistică a început cam de prin 1950, la Campionatul Mondial din Brazilia. Cam pe atunci, Anglia s-a decis să iasă din superba și aroganta ei izolare de insulă care a inventat fotbalul. Englezoii au fost uimiți cînd au luat-o pe coajă de la niște neica-nimeni, niște yankei din USA. Și de atunci, dragii moșului, dragi copii, golbalizarea și-a tot scris povestea sub diverse forme pînă în zilele noastre.
În zilele și nopțile noastre de World Cup se tot vorbește, de exemplu, despre ascensiunea Africii. O fi chiar o surpriză? Un rezultat de egalitate între Maroc și Brazilia n-avea cum să fie o mare surpriză. La ediția precedentă, Marocul ajungea în semifinale, pe cînd Brazilia mai din părți. Doar ca aspect de culoare legat de specificul continentului negru mai poate fi reținut și faptul că nici un jucător marocan nu e născut în Maroc. Mai departe, trecînd gîrla, adică Oceanul Atlantic, ajungem cu pluta golbalizării în Curaçao. Doar un singur fotbalist din simpatica reprezentativă a Curaçao e născut în Curaçao. Cei mai mulți jucători din Curaçao par să aibă rădăcini africane, după aspectul fizic. Par să aibă și ceva educație olandeză, după cum joacă.
Da, e adevărat, se confirmă clișeul, fotbalul cucerește planeta. Totuși, în calitate de iubitori ai fotbalului și ai planetei, am zice că sînt și niște echipe care nu prea se lasă cucerite de duhul celui mai frumos sport din lume la World Cup. Rămînem fani ai Europei și ai valorilor ei, așa că-i pîrîm, pe niște exotici, fără răutăcisme, doar pentru a-i încuraja.
Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud, trei reprezentative din trei confederații diferite, niște tipi foarte-foarte inimoși. Și cam atît. Cînd îi vezi cum încearcă să plimbe mingea, îți vine să-i întrebi: „Măi, flăcăi, nu vă ședea mai bine la rugby?“. Qatar & Arabia Saudită, foste și viitoare gazde ale turneului final – se impune un îndemn mobilizator: „Băieți, mai încercați! Păi, nu-i păcat, la cîți parai bagă șeicii în șortul vostru?“.
Dintre meciurile slabe, demn de uitat ar fi Ghana-Panama. Dacă te luai doar după culoarea tricourilor și nu știai că e un meci de la Campionatul Mondial, ai fi zis că joacă Petrolul cu altă contracandidată la evitarea retrogradării din Superliga. În contrapartida unei partide de un asemenea hal, Anglia-Croația fu cu adevărat un meci pe cinste, semn că Europa n-a mierlit-o chiar de tot. Dar despre golbalizare și multe altele, frați compatrioți, vom mai vorbi și după ce depășim faza grupelor, că tot stăm acasă. Hai, România!
1 comentariu