Pămîntul e plat, balonul e rotund

48 de echipe, 104 meciuri. O fi de bine, o fi de rău, e de rău? E de rău, cum să nu – pentru că, nici de data asta, România nu este prezentă la Campionatul Mondial! Ni se pare absolut revoltător!

Cîrcotași (din fire) și tot mai supărați pe lume (nu fără motive), chibiții tricolori au descoperit iute niște argumente pentru a disprețui (și chiar desființa) actualul turneu final FIFA World Cup. Pentru a rămîne mereu nefericiți și înăcriți, oho-hooo, putem găsi argumente la tot pasul. Ora imposibilă de disputare a unor partide, prețul biletelor, niște restricții absurde și, cusută cu ață albă, dubioasa cîrdășie Infantino-Trump. Iată tot atîtea motive pentru a urî Campionatul Mondial.

De ce să (mai) urîm Mondialele? Ei bine, argumentarea negativistă poate continua. Poți pentru ca să zici că e prea mult, e prea multe, ajunge cu atîtea echipe și meciuri, competiția se diluează, fiind marcată de niște episoade anoste, plate. Asta ne paște, oameni buni! Cîrcotașii de serviciu pot găsi și citate din clasici ca să le întărească demersul.

D.p.d.v. estetic – „Nu te saturi cu un butoi de miere“.

D.p.d.v. al dezvoltării durabile – „Marile imperii au murit de indigestie“. Totuși, hai să nu fim atît de răi, oameni buni! Facem un apel la calm, rațiune și pasiune, frați întru zeul fotbal! Fotbalul de la Campionatul Mondial este mai presus de niște persoane sau regimuri dictatoriale. Fotbalul își vede de ale lui. N-are mare treabă cu Infantino sau Trump. Fotbalul n-a avut mare treabă nici cu Italia lui Mussolini, nici cu Argentina unei junte militare, nici cu Rusia lui Putin. Ce gazde bune, ce nenorociți! Dictatorii vin și o mierlesc inevitabil. Fotbalul rămîne nemuritor la Mondiale, în orice ipostază s-ar reîncarna. Parcă ar fi hinduist fotbalul ăsta, zău! Prin urmare, fraților, decît atît să ne văităm, mai bine imnul vesel al Shakirei să-l cîntăm.

Bucurați-vă de fotbal! Spre deosebire de alții, veșnici strîmbători din nas, îndrăznim cîteva recomandări pentru faza grupelor.

Posibile „partide de infarct“, „partide deschise oricărui rezultat“, „partide de 1X2“: Brazilia-Haiti, Germania-Curaçao, Spania-Insulele Capului Verde, să zicem.

Cîteva „meciuri de lux“, „meciuri de gală“, „un fel de înfruntare a giganților“: Qatar-Canada, Egipt-Noua Zeelandă, Iordania-Algeria, R.D. Congo-Uzbekistan, Ghana-Panama, să zicem. De ce zicem așa ceva? De ce debităm asemenea enormități? Păi, în primul rînd, din curiozitate. Sîntem chiar curioși să vedem cum mai merge treaba cu „ciocnirea civilizațiilor“, cu „globalizarea“ și „glocalizarea“ din fotbal. Mai bine zis, ca să folosim termeni muzicali, vrem să auzim și cîntecele unor așa-ziși exotici. Niște voci locale vor reuși să interpreteze partitura globală scrisă în Europa și America de Sud? Va izbuti periferia să conteste supremația centrului? Funcționează clișeul că, vorba aia, „nu mai există echipe mici“? Îi mai pot încurca davizii pe goliați? Se poate crea spectacol la luptele dintre pitici precum în nobila artă a circului? Ei, tată, uite un prim motiv pentru a nu nega un campionat mondial cu 48 de echipe. Pe lîngă o certitudine – da, Zeul Fotbal există! –, World Club ne oferă și șansa unor întrebări, posibil, fertile. Pînă vom pipăi posibilele răspunsuri, mai avem o veșnicie la dispoziție. Abia a început!

Hai cu Mondialul! Hai România!